Proiecte Curatoriale

Concept

Dincolo de proprietăţile fizico-chimice asociate cu calităţile estetice, fiecare material îşi are personalitatea sa, în sensul că procedeele tehnologice la care îl invită pe sculptor, sau pe care i le permite acestuia, determină în mare măsură varianta finală a lucrărilor sale. Fie că se exprimă în lemn, piatră sau metal, Giani Amarandei se concentrează în mai mare măsură pe ceea ce are de spus, decât pe soluţiile sugerate de materie, în sensul că raţiunile de ordin interior din actul creaţiei transcend punerea ideilor în practică. Din acest motiv, lucrările artistului rezistă bine la subdimensionări şi supradimensionări sau la trecerea în alte materiale. În mod paradoxal, proprietatea reflectorizantă a alămurilor sale, care absorb imaginile din proximitate pentru a le reda privitorului transfigurate în lumină, nu este o miză, în ciuda faptului că efectul optic este extrem de intens. Versiunile din lemn ale unora dintre piesele sale din alamă trăiesc foarte bine fără jocul reflecţiei şi al refracţiei. Aşadar, ideile transpuse în forme prevalează în relaţie cu mediul de exprimare.

Metaforic vorbind, lucrările lui Amarandei sunt, dacă nu muzicale, cel puţin sonore. Fiecare dintre ele pare a vibra pe o anumită frecvenţă, individualizată printr-o amprentă armonică unică şi irepetabilă. Forme compacte, bine definite, închise, implozive, efecte vizuale centripetale, într-o logică a proporţiilor, a ritmului şi consonanţei.

Reperele lui Octavian Popescu Pilat sunt discreţia şi rafinamentul, direcţii implicite ale muncii sale artistice. Pictorul tinde să eludeze subiectul în favoarea culorii. Pânzele lui au o anumită dinamică, dată de diferenţa de potenţial dintre fundaluri, de sorginte abstractă, şi detalii, care conduc lucrările, fără echivoc, spre zona figurativului. Artistul marşează pe orizontale şi pe acorduri cromatice. Starea de linişte, de inacţiune, este contrabalansată prin crearea, cu mijloace artistice variate şi surprinzătoare a unor centre de atenţie în câmpul lucrărilor care nu sunt diferenţiate prin nimic special de vecinătăţile care trimit vectorial spre ele. Fie că este vorba despre prăbuşirea în aberaţii optice a liniei orizontului, despre subtila variaţie de grosime a tuşelor de demarcaţie, despre alternanţe, jocuri ritmice ori detalieri parţiale, adeseori extrem de minuţioase, rezultatul este acealaşi: lucrările par a se referi la tot ceea ce nu a fost reprezentat în clar în ele. Pictura lui Popescu Pilat este similară, din acest punct de vedere, cu o mantra.

Ca licenţă, artele vizuale pot fi considerate muzică împietrită, cel puţin într-un discurs de tip paragone. Posibilele legături cu muzica ţin în cazul de faţă, desigur, de sfera speculaţiilor, dar respectivele paralele definesc cel mai bine atmosfera unor lucrări în care pictura însăşi este cea care triumfă în faţa oricăror considerente de natură morfologică. Într-o logică ambivalentă, în seria de lucrări la care mă refer, sunetul şi tăcerea coexistă în mod armonios.