Proiecte Curatoriale

Concept

Spettacolo del Mondo este un prim pas (expoziţional) al mai largului proiect “Muzica / Spectacolul / Circul”, care îşi propune să reunească sub egida interdisciplinarităţii şi totodată a semnului grafic, idei şi “elemente” extrase din zona artelor spectacolului. Nu este vorba despre căutarea unor surse iconografice ori a inspiraţiei ci mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sunt raporturile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv. Într-o versiune matematic (voit) simplificată, fiecărui element reprezentat în mulţimea picturilor îi corespunde unul din cea a muzicii, teatrului, circului. Prin performance-ul susţinut la vernisaj şi difuzat apoi în rotaţie continuă (ca proiecţie) pe durata expoziţiei, mecanismul este inversat: muzicii şi gestului le vor corespunde forme pictate, bidimensionale. Relaţiile dintre citatele elemente sunt căutate dincolo de evidenţă sau de orice naraţiune posibilă.

Asocierea imaginii cu sunetul nu reprezintă nici pe departe o descoperire recentă. Teatrul antic îmbina, în cadrul unui spectacol complex, cuvântul cu muzica şi imaginea. Costumul, masca, scenografia, chiar tehnologia (dacă luăm în calcul intervenţiile “Deus Ex Machina”), aparţin artelor spectacolului. Teatrul a cultivat neîntrerupt aceste legături, pe întreg parcursul istoriei. Muzicieni, instrumente sau partituri apar încă din antichitate în context artistic decorativ. Formele instrumentelor, de multe ori reprezentate fantezist, sau costumaţiile muzicanţilor se constituie în legături (indirecte) între sunet şi imagine.

Operarea simultană cu serii diferite de stimuli - vizuali şi auditivi - reprezintă însă un pas următor. Fără sprijinul unui mediu propice de difuzare, gradul de abstracţie (sau de ambiguitate) este ridicat. În sensul cel mai propriu al cuvintelor, după cum scria Aristotel în “De anima”, culorile se adresează văzului, sunetul auzului, gustul este pentru savoare, mirosul pentru olfactiv, iar tactilul pentru pipăit. Problemele apar în interpretarea mesajelor, care se adresează în mod clar unor simţuri specializate şi în acelaşi timp relative, cu sprijinul cărora pot fi decriptate.

Asocierile senzoriale pot fi întâlnite în numeroase culturi şi epoci. Dintre multiplele exemple, amintesc încercarea lui Pitagora de a atribui o culoare fiecărui sunet. De altfel, Pitagora a stabilit (de data aceasta cu rigoare ştiinţifică) relaţia dintre lungimea corzii care vibrează şi sunetul emis. Fizicianul Richard Feynman afirmă în cartea “What Do You Care What Other People Think?”, că în ecuaţii vede litere colorate. Pentru Alexander Scriabin, tonalitatea Fa diez Major apare drept violetă pe o scară a culorilor iar scriitorul Vladimir Nabokov mărturiseşte în autobiografia “Speak, Memory”, că “a”-ul lung din alfabetul englez înseamnă pentru el nuanţa decolorată a unei păduri, iar “a”-ul francez îi evocă abanosul lustruit.

În fine, mă voi opri la exemplul formelor de manifestare intermediale, în sensul dat de Dick Higgins, adică de convergenţă a unor medii artistice distincte: muzică, imagine, dans, arte ale spectacolului etc. Diferenţele dintre teatrul clasic (antic, medieval sau renascentist) şi spectacolul intermedial al secolului XX, indiferent sub ce titlu sau egidă se desfăşoară, sunt date fără echivoc de o serie de facilităţi tehnice, care au produs mutări de accent în ceea ce priveşte intenţiile autorilor. De exemplu, invenţia prim-planului cinematografic sau apariţia filmului sonor au schimbat dramatic coordonatele celei de-a şaptea arte.

Artiştii invitaţi să participe la proiectul Spettacolo del Mondo, Carmen Cretzu-Iacob, Iuliana Florea Lucan, Mircea Florian, Valeriu Mladin, Oana Panaitescu (enumeraţi în ordine alfabetică), au viziuni aparte asupra discursului de tip “Paragone”. Complementaritatea lor este mai puternică decât diferenţele de discurs artistic, reprezentând una dintre mizele expoziţiei. Fie că avem de-a face cu lumea răsturnată, cu evocarea spiritului lui Oskar Peterson, al feeling-ului lui Miles Davies, cu stabilirea unor puncte, sperăm noi, inedite pe axa George Maciunas – Stelarc, cu ritmuri şi acorduri cromatice sau vectori cinetici, Spettacolo del Mondo, aparţine artelor vizuale, respingând ideea de “spectacol împietrit” sau de “pictură fluidă”.

Carmen Cretzu-Iacob - Godot nu vine nici astăzi

Desenatoare rafinată, coloristă imprevizibilă, pictoriţă a suprafeţelor mari, Carmen Cretzu-Iacob s-a axat în ultimele două decenii pe creaţii încadrabile în artă brută. Fie că îi spunem “art brut” sau “outsider art”, că ne raportăm la Jean Dubuffet sau la Roger Cardinal, avem de-a face, în cazul nostru, cu o artă deloc naivă, maladivă ori defavorizată, dar plasată în afara oricăror bariere academice / oficiale. Interesant este că artista, formată instituţional la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 (la Institutul Grigorescu, devenit între timp Academie de Arta şi apoi Universitate Naţională de Arte), are în spate o importantă activitate de “muralistă” desfăşurată în cadrul unor proiecte de pictare de biserici.

Cunoscând mapa sa de schiţe, desene şi fondul de palete & studii, într-un efort conjugat (care poate fi numit şi tir încrucişat), împreună cu maestrul Christian Paraschiv (aflat din 1986 la Paris) am invitat-o pe Carmen Cretzu-Iacob să iasă din inerţia atelierului său, unde, în ciuda activităţii artistice asidue, au rămas blocate lucrările ultimilor ani şi să participe la nu mai puţin decât trei expoziţii organizate pe parcursul a doar două luni. Prima dintre ele este de fapt un spectacol, Spettacolo del Mondo. Pentru acest eveniment, la cererea expresă a curatorului, Carmen a renunţat temporar la reperele brute, revenind la desenul academic şi la acord cromatic.

Tema iconografică abordată de această dată este aceea a lumii răsturnate cu susul în jos, a vieţii văzută ca număr de circ, a muzicii interpretată drept “risipă de pneuma” sau vibraţie cosinusoidală, a magiei deposedate amnezic de substanţă empatică. Ca tehnici, citatul portretistic prerafaelit este subtil (şi ludic) asociat cu arta medievală gotică într-o deplină atmosferă de alchimie postmodernă. Au rezultat imagini de fecioare “cu sufletul trist şi frumos”, de regi saturnieni, trubaduri melancolici şi pitici sangvini, grupaţi în adevărate portrete scenografice de grup. Decorul este împins mult în spate (şi în non-definit) iar aerul de la pânză până la privitor şi dincolo de el este pus în vibraţie de culorile costumelor de clowni, într-o regie a circului absolut. Aceasta ar fi cea mai interesantă parte a spectacolului propus; acesta este spectacolul!

Iuliana Florea Lucan - Within You, Without Me

Prin mişcările artistice întreprinse în ultimul an, Iuliana Florea Lucan a păşit într-o a patra perioadă a creaţiei sale, pe care aş numi-o “etapa magică”. Temele abordate anterior, între 2000 şi 2010, au vizat joncţiunile între diverse şi variate elemente grafice, interferenţele între regnuri (mineral, vegetal, animal) şi metamorfozele om - maşină (caracterizate prin efecte reversibile şi piese interschimbabile). Experienţele amintite, la care se adaugă şi abandonarea straturilor plutitoare eludate prin ieşirea puternică în volum, au condus-o pe artistă la o serie inedită de lucrări, diferite stilistic şi conceptual, dar aflate sub zodia unui tip de suprarealism alimentat nu de istoria artei sau de teorii ale picturii ci de motivaţii iconografice, să le spunem magice sau cel puţin necunoscute. Iuliana propune în prezent, dincolo de experimentele sale ludice, un sistem de operare cu cunoaşterea, pe care nimeni nu o posedă integral.

Portretizarea personajelor principale feminine din Livada de vişini a lui Cehov, magicienii Danton şi Houdini, alegoriile muzicii (care trimit firesc spre Miles Davies sau Nigel Kennedy), masca ori instrumentul muzical sunt doar pretexte de a deschide subiecte de meditaţie fără sfârşit (dar paradoxal, cu finalitate concisă).

Compoziţiile sunt organizate în jurul ideii că ceva tocmai s-a întâmplat sau este pe cale să se întâmple. Este vorba despre o clipă specială, independentă chiar şi de determinanta sa. De aici rezidă magia pe care am adus-o în discuţie. Relaţia ambivalentă dintre formele recognoscibile, care inspiră încredere constituindu-se în suport în actul receptării şi cele despre care nu ştim ce sunt sau ce ar putea fi, cu atât mai mult cu cât reprezentarea lor presupune precizie maximă, crează un balans susţinut de (şi prin) cromatică. “Smulgerile” unor zone, efectele mascate de bandă a lui Moebius, conduc lucrările spre zone ale subconştientului, imposibil de sondat prin mijloace logice. Povestea, sugerată de titlul unei lucrări, “Within You, Without Me”, deabia de aici începe. Pictura Iulianei Florea Lucan este un spectacol în sine, pe de-a întregul inscriptibil în Spettacolo del Mondo.

Mircea Florian – Negrele-mi Aripi # 6

În performance-ul din cadrul expoziţiei Spettacolo del Mondo, "Aripile Mele Negre", muzica, mişcarea şi semnul grafic asimilabil lucrării clasice de artă, se nasc simultan, sub privirile spectatorilor şi totodată sub lentila camerei. Documentaţia foto – video completează instalaţia rezultată în urma celor 10 – 12 minute de performance (aceste rânduri preced susţinerea performance-ului).

Mircea Florian este, fără îndoială, cel mai important artist român (dacă nu singurul) care a lucrat constant (pe parcursul a patru decenii) deopotrivă cu imaginea şi sunetul.

Sistemul său de exprimare artistică transcende graniţele muzicii experimentale sau ale artelor vizuale clasice, încorporând instalaţia, happening-ul, performance-ul, teatrul, dansul sau arta video. Este autor a peste 130 de lucrări muzicale acustice ori sintetice (o parte dintre acestea - compoziţii pentru muzică de teatru şi film). Lucrările sale (de artă vizuală, cel mai adesea cinetice. realizate şi expuse de-a lungul timpului) pot fi încadrate (doar) în categorii caracteristice postmodernismului: sculpturi de sunet, instalaţii de sunet, obiecte de sunet (cărţi sonore, cum ar fi cea intitulată "Tableaux Vivantes Cântătoare"), partituri pictate, colaje, asamblaje, lucrări cu neon, video şi film.

După cum s-a autodefinit încă din 1975, Mircea Florian este un artist intermedial. Participarea la Bienala de la Veneţia din 1999 sau cea de la expoziţa din Bremen au reprezentat ocazii ideale de a opera cu mijloace specifice zonei media. Instalaţiile, maşinăriile, sunetul, proiecţiile, dansul, teatrul – toate se regăsesc firesc în creaţia lui Mircea Florian.

Într-o discuţie pe care am purtat-o cu artistul în 2005, acesta mi-a spus că se concentrează în munca sa pe îngemănarea vizualului cu auditivul, fapt ce conduce la o puternică potenţare reciprocă a acestora. Formula poate "deschide porii" activând simţuri prin care, de regulă, nu primim informaţii în cadrul situaţiilor obişnuite. Simţul tactil sau cel olfactiv devin receptori alternativi.

Continuând dezbaterea în 2009 (publicată parţial sub formă de interviu în Observator cultural în acelaşi an), Mircea Florian îmi mărturisea: "Cred că iniţierea în artele multimedia s-a produs în cazul meu prin intermediul circului. Circul venea la noi în oraş (n.a. – Satu Mare) şi îşi înălţa cortul într-o piaţetă aflată la 30 de metri de casa noastră. Prezenţa mea la spectacole era astfel garantată." Prezenţa sa garantează, o jumătate de veac mai târziu, o expoziţie spectacol: Spettacolo del Mondo!

Valeriu Mladin - Pas de Deux

Ideile şi experimentele lui Valeriu Mladin nu încetează de a uimi. De la cerneala obţinută în anii de şcoală din praf de cărbune, până la picturile cu cacao (fixate în bază acrilică), de la bio sculpturile în grâu până la cele în sunet, de la temele politice până la cele “periculoase” (prin apropierea lor de gusturile mulţimilor; flori, portrete etc), artistul caută şi găseşte permanent soluţii.

Seria lucrărilor propuse pentru Spettacolo del Mondo porneşte de la o sumă de imprimări făcute cu Igor Stravinski la nişte repetiţii pentru Pas de Deux –urile sale. Artistul român a intrat în posesia acestora în 2005 şi s-a apucat de lucru. Ceea ce a rezultat este altceva decât “colorarea unor secvenţe muzicale”. Cunoscător de muzică, el însuşi interpret (la o sumă de instrumente, între care cel mai important: vioara), artist vizual experimentalist, Valeriu Mladin a fost interesat de metalimbaj; a încercat să stabilească un numitor comun între sunet şi imagine. Lucrările sunt însoţite de o “sculptură de sunet”, vocea lui Stravinski fiind colată de către Mladin cu pasaje sonore, într-o acţiune de sound design. Aşadar instalaţie de pictură şi sunet, de această dată fără suport cinetic.

Apropiaţii (ori studenţii) artistului ştiu că la el în atelier se aude neîncetat muzică, în special clasică. Preocupările sale de îngemănare a sunetului cu imaginea (statică ori cinetică) nu se opresc însă aici. Pentru a da doar un exemplu, Valeriu Mladin a avut ideea de a face imprimări de studiou (radio) cu sunetele, binecunoscute artiştilor, pe care le scoate culoarea aplicată prin diverse tehnici pe suport. Au fost obţinute o sumă de fişiere sonore, procesate digital şi asociate unui film de artă video, cu imagini de la imprimări. Regia unui spectacol ar presupune o spargere dată în atelierul artistului, soldată cu furtul singurei copii existente cu acest material. Acest scenariu, greu de “aplicat” în lumea reală este totuşi … ceea ce s-a întâmplat. Am apelat la exemplul de mai sus pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că un maestru de ceremonii (şi scenografii) precum Valeriu Mladin face parte prin chiar factorii săi identitari din Spettacolo del Mondo.

Oana Panaitescu - Boogie Blues Etude

Dacă ar fi să caracterizez munca Oanei Panaitescu printr-un singur cuvânt, acesta ar fi “ritm”. Având la bază o pregătire (universitară) în domeniul picturii murale, artista abordează spaţiile relativ restrânse ale picturii de şevalet cu minuţiozitate de miniaturist. Trecerea de la macro la micro se realizează în acest fericit caz fără plata vreunui tribut sau comiterea vreunui rabat în ceea ce priveşte detaliul. Paleta neutrelor antrenează tonurile discrete folosite în adevărate cadenţe, relaţionate prin linii şi haşuri. Frecvenţele culorilor, echivalente cu adâncimea, sunt “puse la lucru” prin apartenenţa lor la anumite structuri, similare formelor muzicale.

Cele menţionate ar putea fi considerate speculaţii sau coincidenţe, dacă nu ar exista ceva din afara actului artistic care să anuleze aceste premise: muzica de jazz. Oana Panaitescu este o pasionată melomană şi nu de puţine ori pictează în cadrul unor adevărate sesiuni de audiţii active. Într-o discuţie de-a noastră, mi-a mărturisit (într-o manieră uimitor de asemănătoare cu părerea lui Boris Vian despre Duke Ellington), că atunci când cântă Oscar Peterson, nimic altceva nu mai pare să conteze. Ca informaţie “din interior”, seria celor şase lucrări, Boogie Blues Etude, înfăţişază mâinile “maestrului” Peterson, într-o suită de acorduri, exemplar şi în cunoştinţă de cauză alese, acorduri modale care definesc pattern-ul improvizaţiei sale. Faptul că artista, când nu pictează sau nu ascultă muzică se ocupă de dans (artistic) completează magistral motivaţia invitării sale în proiectul Spettacolo del Mondo. La un asemenea eveniment, absenţa Oanei ar fi fost o lipsă de necompensat.

Surpriza a fost maximă în ceea ce priveşte planurile imaginare ale Teatrului Globe (legat indisolubil de William Shakespeare). Realţiile dintre figurativ şi abstract geometric se constituie în icon şi în acelaşi timp factor identitar al unei artiste pentru care un singur cuvânt prin care să fie caracterizată înseamnă doar o jumătate din ceea ce este. Dacă am adus în discuţie în debutul scurtului comentariu cuvântul “ritm”, în încheiere este cazul să adaug “discreţie”.