Proiecte Curatoriale

Concept

Aceeaşi limbă, accent diferit

Cu cât o expoziţie reuneşte mai mulţi protagonişti, cu atât mai mic este numitorul comun dintre aceştia, desigur, dacă iniţiativa nu mizează pe vreun curent sau pe o anume mişcare artistică. Apelurile tematice sau selecţia nu rezolvă în totalitate problema unităţii. Atâta doar că o expoziţie trebuie să fie coerentă, nu unitară. Proiectul ACCENT are la bază un grup autoconstituit de artişti, altfel extrem de diverşi. Sunt mai puţin importante datele care privesc configurarea grupului sau rolurile avute în respectivul demers, ceea ce contează fiind exclusiv expoziţia, care nu mizează pe unitate în diversitate, ci pe complementaritate.

Titlul ales este independent organic de aşa-zisul conţinut al expoziţiei, în sensul că nu există restrângeri tematice, stilistice sau morfologice. Dacă mergem pe o paralelă lingvistică, cei nouă artişti participanţi vorbesc o aceeaşi limbă a artei, accentul fiind principalul element care îi diferenţiază. Mai departe nu rămâne decât să privim lucrările fiecăruia în parte şi să medităm asupra legăturilor nevăzute dintre ei.

Ionuţ Theodor Barbu surprinde întotdeauna prin lucrările pe care le realizează. Activitatea sa acoperă o zonă aparte, aflată la confluenţa picturii cu obiectul şi cu arta conceptuală. Interesant este faptul că proiectele sale eludează componenta experimentală, în favoarea unei relaţii biunivoce, extrem de personale, cu un anumit tip de poveste, care se constituie în argument al lucrărilor în sine, dar nu şi în cheie de lectură sau, cu atât mai puţin, în soluţie plastică a acestora. Altfel spus, dacă artistul a realizat o cutie poştală, important este că aceasta va atrage atenţia privitorului din motive de ordin estetic, putând fi interpretată ca imagine generală, nu ca reprezentare a unui obiect sau idei particulare. Este notabilă şi capacitatea lui Ionuţ Theodor Barbu de a răspunde provocărilor de ordin organizatoric, respectiv de a se încadra în tematica proiectelor la care participă, fără ca acest fapt să împieteze asupra creativităţii sale. Nu în ultimul rând, artistul se distinge printr-un impuls compoziţional care transcende conjuncturalul şi se instituie mai degrabă în rampă de lansare a unor idei, decât în stil sau manieră.

Pânzele lui Ilie Chioibaş atrag atenţia prin concizie, coerenţă şi unitate stilistică, această din urmă caracteristică fiind valabilă, desigur, de la proiect la proiect. Divers în teme şi mijloace de exprimare plastică, artistul abordează în mod constant figurativul prin mijloace abstracte. Respectivul tip de joncţiune dintre direcţii este o notă distinctivă a pictorului. Peisajele sale, cele non-realiste, pe care le putem considera de natură parţial abstractă, sunt organizate în principiu matricial, pe linii şi coloane, după algoritmuri cromatice personale. În ciuda terminologiei matematice, ceea ce se întâmplă în pânzele lui Ilie Chioibaş ţine mai mult de catharsis decât de rigoare geometrică. Este vorba despre un deosebit simţ al culorii, dar şi unul al măsurii, în condiţiile paletei cromatice extinse la care apelează. Starea de linişte dorită este obţinută prin renunţarea deliberată la vreun centru de interes aflat în câmpul lucrărilor, fiecare dintre acestea configurată ca întreg. De altfel, relaţiile dintre elementele componente, de la valoare dominantă, până la tuşe, pete, linii ori haşuri, potenţează ideea organicităţii.

Pentru Ileana Dragomirescu, raportarea la tradiţie este un factor identitar. În pictura sa, portretul, peisajul, câteodată şi natura moartă sunt părţi ale unor aceloraşi scene reprezentate, reunite prin juxtapuneri surprinzătoare. Fereastra, respectiv ceea ce este înfăţişat în cadrul ei, şi ornamentele de fundal sunt lucrări de sine stătătoare în ansamblul unor compoziţii eclectice, adeseori cu accente fauve, dar şi cubiste. Renunţarea deliberată la perspectivă în favoarea culorilor şi a tuşelor puternice reprezintă un procedeu unificator în contextul enunţat. Citatul vizual, trecut prin propriul filtru, este o altă caracteristică a muncii întreprinse de artistă. Prin poziţiile personajelor şi decoruri, aceasta aminteşte de Pallady, prin fundalurile ornamentate şi unele tuşe, de Matisse. Faţă de ambii, păstrează însă distanţa de siguranţă, într-o logică a raţiunii, echilibrului şi notei individuale. Ileana Dragomirescu posedă o mare capacitate de transfigurare a realităţii, o realitate pe care o surprinde, în pânzele sale, în multiple ipostaze. Imaginile imortalizate nu descriu, ci vorbesc cu vivacitate despre timpuri, locuri şi stări sufleteşti.

Înainte de orice altceva, opera lui Iuri Isar fascinează. Un desen impecabil, seducător, care stabileşte legătura ideală între lumea semnelor grafice şi cea a ideilor. Viziunea carnavalescă, uneori cu accente caricaturale, alteori erotice, poate interfera cu suprarealismul, sub egida onirismului, dar pe de altă parte poate lăsa complet locul abordării simbolice, cu accente sacre ori numinoase. Este incredibil saltul din banal în metafizic pe care îl pot cunoaşte reprezentările unor lucruri concrete, prin mijloace strict grafice, fără exces de mijloace ori elemente ajutătoare exterioare, bunăoară referinţe culturale sau citate vizuale. Organizarea caleidoscopică a compoziţiilor, dezvoltarea, chiar desfacerea parţial cubistă a acestora, amplifică echivocul, fără a conduce imaginile în sfera coşmarului sau a himerelor. Tragicul şi malignul sunt complet excluse din discursul vizual. În schimb, misterul, chiar halucinaţia îşi au un posibil loc al lor, subordonate în totalitate raţiunilor iconografice datorită cărora sunt prezente în lucrări. Opera lui Iuri Isar este o paradigmă aparte şi, dincolo de toate consideraţiile estetice, un inepuizabil laborator de interogaţii filozofice.

În faţa lucrărilor semnate de Emilia Kiss, privitorul va fi captivat atât de măiestria execuţiei, cât şi de ingeniozitatea tematică. Un desen delicat, pus în valoare prin încadrarea ideală în câmpul lucrărilor, dar şi prin originala abordare iconografică, din care transpare firescul. Artista este o veritabilă creatoare de imagini. Foarte important, personajele sau obiectele principale care apar în lucrări nu sunt condiţionate nici de sursele literare care pot sta la baza lor, nici de liniile, punctele, ori petele de culoare prezente în ansamblurile generale. Mai mult, acestea determină modul de reprezentare şi poziţionare al elementelor aparent secundare. Aparent, pentru că nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Relaţia cu naraţiunea este una specială, în sensul că momentele alese spre înfăţişare nu anunţă nimic despre ce a fost înainte şi nici despre ce urmează să fie. Imaginile Emiliei Kiss nu sunt de sorginte suprarealistă, chiar dacă uneori apropierea de această zonă este iminentă, situându-se mult mai stabil pe tărâmul alegoriei. În fine, se mai poate aduce în discuţie maniera picturală a artistei, care extinde lexicul de semne specifice graficii tradiţionale prin culoare, umbre sau modeleu lichid.

Forma are rol de epicentru în creaţia Oanei May-Isar. Dacă în artele textile, artista marşează pe materialitate şi minuţiozitate, în grafică se concentrează pe obţinerea efectelor dorite printr-un minim de semne. Soluţiile artistice sunt împrumutate adeseori din colaj. Transferul de imagine şi folosirea şabloanelor completează corpusul procedeelor de lucru sau de raportare, dar mai importante decât mijloacele sunt rezultatele. Formele, menţionate anterior, sunt privite ca arii cromatice determinate de contururi precise. În pandant cu ele, artista trasează elipse sau dreptunghiuri cu funcţii cromatice în economia generală a lucrărilor, dar şi de subîncadrare. Avem de-a face cu un arsenal de semne şi cu o metodă originală de combinare ori derivare a acestora. Astfel, pisica sau pasărea, imagini recurente în munca artistei, vor cunoaşte ipostaze pe cât de nebănuite, pe atât de surprinzătoare. Dar lucrurile nu se rezumă la jocul constantelor şi al variabilelor, ci de abia de aici încep. Prin munca întreprinsă, Oana May-Isar urmează drumul de la semn la semnificaţie, de la banal la exemplar, de la vizibil la inteligibil.

Nonfigurativul, opţiune definitivă şi ireversibilă a lui Florin Mocanu, altfel un excelent desenator, reprezintă o desăvârşită pledoarie pentru culoare, iară nu expresia unei concepţii iconoclaste. Relaţiile cromatice, punerea în acord, ritmul, sau jocul percepţiei în relaţie cu complementarele sunt doar câteva dintre reperele vizibile ale activităţii sale artistice. Dacă acceptăm însă diferenţa metaforică dintre a privi şi a vedea, cele ce contează cu adevărat în munca lui Florin Mocanu sunt raţiunea şi sensibilitatea. Aceste noţiuni, echivalente cu adevărul artei, dar şi al personalităţii lui, prevalează în faţa tehnicilor şi procedeelor. Atributele decorative sunt refuzate în totalitate, la fel şi axele de simetrie. Organizate pe straturi, de cele mai multe ori prin juxtapunere, compoziţiile trăiesc prin ele însele, echidistante faţă de abstracţia gestuală şi cea cromatică. Este vorba despre o cale deplin asumată. Artistul nu descrie şi nu merge pe calea analogiilor, ci sugerează. În condiţiile date, interogaţiile privitoare la fiinţă şi pictură coincid.

Mariea Petcu are un remarcabil sistem de gândire vizuală, independent de mediul sau tehnicile la care apelează. Fie că este vorba despre pictură, desen sau transfer de imagine, în spatele lucrărilor sale se află întotdeauna o viziune coerentă privitoare la ceea ce doreşte să înfăţişeze şi la modul în care o face. Pentru artistă, lumina sau fereastra sunt adevăratele subiecte, dincolo de variabilele pe care le pot cunoaşte compoziţiile în care sunt incluse. Ambele înseamnă deschiderea spre alte orizonturi decât cele perspectivale, care totuşi nu sunt de sorginte filozofică ori metaforică, cel puţin nu în mod implicit. Avem mai degrabă de-a face cu principiul evidenţierii prin omisiune, decât cu un carusel al echivocurilor. Lacunele din imagini participă din plin la acest joc. Ceea ce contează pentru Mariea Petcu se află undeva dincolo, dar acest ceva se dovedeşte a nu fi abstract; mai mult, este definit prin imagini cât se poate de concrete, imagini ale unor lucruri banale sau care inspiră încredere. Masa, un alt subiect de bază în munca artistei, îngemănată cu fereastra, reprezintă un pas distinct în aria căutărilor sale plastice, una extrem de bine determinată. Nu în ultimul rând, voinţa artistică prevalează în actul creaţiei.

Mihaela Todoran porneşte de la forme naturale, pe care le abstractizează parţial, uneori până când devin irecognoscibile, fără a le deposeda însă complet de atributele caracteristice, volumetrice ori de amplasare în spaţiu, pentru ca apoi să se desprindă decisiv de posibilele reprezentări realiste ale acestora. Culorile, mai precis relaţiile dintre ele, se constituie în principal scop al unor lucrări, altfel caracterizate prin austeritate şi în care subiectul nu mai contează decât într-o mică măsură. Cromatica şi geometrismul sunt direcţiile fundamentale de dezvoltare ale artistei. Compoziţiile sale au un caracter organic, fiecare lucrare având structura unui întreg diferenţiat şi în acelaşi timp unitar. Până într-un anumit punct figurativă, până în altul abstractă, pictura Mihaelei Todoran nu se încadrează pe de-a întregul în nici un stil şi nici o categorie. Putem vorbi, în schimb, despre manieră personală. Pensulaţia joacă un rol major în economia generală a unor lucrări captivante deopotrivă prin organizare şi rafinament, în care tuşa continuă, prevalentă, poate coexista cu cea difuză, într-o logică a omogenităţii şi indivizibilului.