Proiecte Curatoriale

Concept

Metamorphosis vinculorum porneşte de la câteva lucrări de marmură dintr-un proiect cu temă celestă şi o lucrare în metal de sorginte creştină, realizate anterior de catre Jorge Maftei, pe care curatorul le-a văzut împreună, şi mai mult, le-a considerat puncte ale unei axe de dezvoltare pentru noua idee. Trunchiul de nuc care-l aştepta pe artist în curtea atelierului său de ceva vreme a determinat planul expoziţiei în forma în care s-a metamorfozat din schiţă mentală în instalaţie volumetrică.

Gheorghe Maftei - Mafu mizează pe cartea finito, ducându-şi lucrările până în punctul în care efortul de imaginaţie din actul receptării este eludat. Suprafeţele rămase neşlefuite au mai degrabă rol de catalizator al finisajelor pe care le potenţează prin sublinieri aleatorii. Ceea ce contează este jocul luminii cu materialele folosite. Poate fi adus în discuţie şi elogiul opacităţii, ca atribut fără conotaţii culturale, în nici un caz peiorative. Este vorba despre reflexul artistului sticlar de a aboli transparenţa şi translucidul întru asimilarea magică a noului mediu pe care l-a adoptat (a absolvit în 1980 „Sticla“, la Institutul Grigorescu).

Artistul urmărește surprinderea ideii de sacru, legăturile şi firele nevăzute care unesc toate elementele lumii. Folosirea deopotrivă a pietrei şi metalului, alternarea formelor implozive cu cele expansive, coexistenţa figurativului şi abstractului, a volumelor negative şi pozitive trimit spre eoni şi subsumare. Ordinea, în sensul de non-entropie, guvernează lumea unui artist pentru care nimic nu este întîmplător sau fără rost. Expoziţia a fost gîndită în relaţie cu spaţiul (Cuhnia Ansamblului Mogoşoaia), în special cu modul în care acesta primeşte lumina naturală.

Mafu este un artist al formelor semiînchise, stabile, al căror centru de greutate se suprapune cu centrul sferei virtuale în care pot fi înscrise geometric lucrările sale. Ca modus operandi, sculptorul propune soluţii morfologice decupate, cu ghilimelele de rigoare, din creaţia brâncuşiană şi trecute cîteodată prin „filtrul Apostu“.

În general vorbind, artiştii pendulează între momente de acumulare şi clipe de graţie, în care găsesc soluţiile prin care să se exprime. Restul este o parte care ţine doar de meşteşug, deloc de neglijat, dar care nu trebuie confundată cu arta propriu-zisă. Recunoaşterea de către comunitatea profesională şi public coincide adeseori, oricît de cinică ar părea afirmaţia, cu un nivel de plafonare, de criză manieristă a protagonistului. Gheorghe Maftei este tipul de creator care nu ezită să rişte, ceea ce îl interesează fiind depăşirea limitelor conjuncturale. Inspirat, acesta a optat pentru calea de mijloc, altfel spus a mizat pe cartea folosirii experienţei profesionale, fără schimbări radicale şi substituţii dramatice. Paşi mici dar siguri, salutari în perspectivă temporală. Un risc calculat, la baza căruia stau echilibrul şi măsura, de fapt evitarea stării de confort echivalent cu rutina.

Iniţial, pietrei şi metalului trebuia să li se alăture lemnul, un anume lemn, un trunchi de nuc aflat de cîţiva ani în atelier, dar energia acestuia ducea expoziţia într-o zonă diferită de ceea ce intenţiona să spună artistul cu această ocazie. Căldura materialului şi calitatea sa de posibil combustibil ar fi intrat în conflict, de fapt în redundanţă cu vatra în care se cocea pîine pe vremea Brâncoveanului. Pentru cititorul care nu a fost încă în Cuhnia de la Mogoşoaia, spaţiul central de expunere al acesteia este vechea vatră, cu o suprafaţă de cîteva zeci de metri pătraţi. În expunere au intrat în final şi o suită complementară de desene, care îşi au locul potrivit pe pereţi, ritmînd asizele de cărămidă, altfel extrem de puternice din punct de vedere vizual.

Dacă în sculpturile de marmură, artistul caută simplitatea formei monolitice, vocile materiei, iconicul şi ancestralul, un cu totul alt tip de discurs are cînd se confruntă cu metalul. Părţile au în mod paradoxal relaţii simultane de subordonare şi coordonare cu întregul, faţă de care îşi păstrează independenţa maximă. Inovaţia formei organice este una dintre mize, ca şi asocierea culturală. Pentru a exemplifica cele afirmate, una dintre lucrările de bază ale expoziţiei este concepută ca posibilă scară în dublă rampă, o aripă fiind realizată din segmente eliptice în retragere, cealaltă dintr-o ţesătură de ochi. Punctul lor de convergenţă este o semisferă care are adosat un profil unghiular drept. Metafora ar fi că atît calea sensibilă, cît şi cea inteligibilă pot conduce la un acelaşi rezultat, al cunoaşterii luciferice.

În artă şi nu numai, sînt lucruri care se spun, lucruri care nu se spun şi lucruri care rămîn de spus. Conform acestei idei, titlul expoziţiei trimite spre o parte nerostită, fiind decupat dintr-o sintagmă mai largă: metamorphosis vinculorum captivitatis in vincula amoris. Cu alte cuvinte, la Mafu nimic nu este ceea ce pare la prima lectură; întotdeauna este mai mult.