Proiecte Curatoriale

Concept

Pentru Reka Csapo Dup, sculptura reprezintă un mod şi totodată o cale de punere în acord a celor văzute cu cele nevăzute. Cum nimic nu apare din neant, cel puţin de la Creaţie, Big Bang sau orice alt eveniment constituit în punct 0 al istoriei, putem lua în consideraţie truismul că întotdeauna va exista un înainte şi un după. Trecerea prin prezentul echivalent cu existenţa fiecărui lucru se constituie astfel în succesiune de transformări. Pentru artistă, schimbarea menţionată nu reprezintă atât metamorfoză, cât devenire, în sensul de echilibru, cu conotaţiile sofianice ale acestuia.

Matricea, privită ca matcă a perpetuării lumii, a fost relaţionată artistic şi conceptual cu focul uranian. Madonele create de Reka Csapo Dup, albe ori negre, sunt plasate în context non-teologic, între zeităţile precreştine telurice, patroane ale fertilităţii şi sirenele mitologice, simboluri ale sterilităţii. Această relaţie antinomică exclude din discurs orice componentă ludică. Artefactele aparţin exclusiv zonei vizualului. Nimic întâmplător, nimic în plus, nici în minus, totul sub semnul măsurii. Pentru că partea şi întregul sunt independente organic, configurarea expoziţiei-instalaţie capătă un rol principal în proiectul propus.

În creaţia lui Ioan Delamare Atanasiu realitatea şi interpretarea liberă a acesteia se suprapun, sub semnul grafismului, până la identificare. Rezultatul artistic aparţine însă unei cu totul alte zone decât celei care transpare din perspectiva enunţată: este vorba despre naraţiuni simultane. Timpul a fost în mod voit suprimat, ca de altfel orice relaţie de cauzalitate, din ceea ce vedem, lumea care se instaurează prin trimful şi întru exaltarea liniei aparţinând exclusiv vizualului.

Avem de-a face cu un discurs pseudo, ori poate meta iconografic. Componenta onirică se împleteşte cu cea anecdotică, în spiritul unor legi de compoziţie care îşi află toate cheile de lectură şi parolele la vedere. Ceea ce contează este întregul, în condiţiile în care părţile componente au tendinţa de a-şi negocia individual ierarhia. Universul lui Atanasiu este fără soluţie de transcendere prin mijloace interne, din punctul de vedere al interpretărilor de factură literară.

Compoziţiile sunt însă puternice, iar ideile instaurate prin eludarea asociaţiilor libere, coerente. O grafică ce va stimula intelectual, chiar cu preţul disconfortului, care va genera întrebări mai degrabă decât să ofere răspunsuri, totul sub egida unei maniere de abordare vii, inconfundabile.

Reprezentările Madonei, gândite şi realizate de Reka Csapo Dup, ne invită să medităm, dincolo de aspectele estetice, asupra relaţiei dintre unu şi multiplu. Reproducerea mecanică sau artistică a unui obiect, cu atât mai mult cu cât acesta se constituie în mediu portant pentru o imagine sacră, aduce în discurs capacitatea multiplului de a reprezenta unicul. Conform studiului Mathesis sau bucuriile simple, al lui Constantin Noica, repetiţiile ca variaţii ori ca atare ţin mai degrabă de raţiuni matematice decât filozofice, fiind vorba despre tipuri degenerate, în cazul pe care îl discutăm, echivalente cu simulacrul.

Răspunsul la întrebarea dacă unul şi multiplul supravieţuiesc, coexistă sau fuzionează în creaţia artistei îi aparţine fiecărui privitor, în condiţiile în care sculptura sa nu încearcă a se constitui în tratat gnoseologic, ci reflectă doar un mod de a înţelege lumea. Interogaţia propusă ţine de sacru şi profan, aşa cum le percepem în viaţa cotidiană, de faptul că profanul poate fi considerat o ipostază de manifestare a sacrului. Gândirea artistei, raportată la tema aflată în discuţie, este dacă nu dualistă, cel puţin ambivalentă; sentimentul sacralităţii îmbracă deopotrivă forma numinosului şi pe cea teologică. Citatul cultural face şi el parte din sistemul plastic.

Pe un alt palier al discursului, apar tensiuni între universal şi particular, între constantă şi variabilă, în condiţiile înserierii utilizate ca procedeu artistic, ritmic. Cadenţa, dezvoltarea longitudinală a traseului de vizitare şi componenta monumentală contribuie în mod activ la jocul expoziţiei.

Limitele transpoziţiei sunt puse în evidenţă prin materialele şi tehnicile folosite, în încercarea de a marca legăturile văzute şi nevăzute dintre realitatea aşa-zis obiectivă şi copie. Reka Csapo Dup devine în acest punct, la figurat vorbind, alchimistă. Forţa materialelor, conştiinţa materiei şi voinţa artistică se împletesc într-un discurs care, fără a căuta piatra filozofală, îşi propune stabilirea unui drum de la forma la semnificaţia dorită. Este o poveste morfologică intersectată cu căutarea adevărului, mai degrabă prin artă decât în artă.

Axa conceptuală a expoziţiei, în fapt o elipsă, este determinată de icon, simbol şi identitate. Lucrările tind a se constitui în efigii, invitând astfel la speculaţii privind magia imitativă. Singura magie existentă ţine însă de metaforă şi de artă. Ne putem întreba dacă avem de-a face cu o continuitate sau discontinuitate a temei, dincolo de aparenţe. Ce legături, altele decât cele subiective, ar putea exista în sine, între tainicele semne ale fiinţei şi stemele comuniste? Avem de-a face cu efigii ori insigne? Orizonturile iconologice, sistemul personal, sinceritatea şi experimentul sunt părţi ale posibilului răspuns.

Din perspectivă morfologică, Ioan Delamare Atanasiu trasează imagini recognoscibile, care inspiră încredere, relaţionate bizar şi plasate într-un context general ce depăşeşte orizontul de aşteptare al privitorului. Paralela dintre lumea cu susul în jos, ilustrată fără componenta fundamentală carnavalescă şi Judecata de Apoi, deposedată de principalul atribut, cel escatologic, determină o posibilă arie iconografică. Lucruri mărunte, atitudini obişnuite, profane, sunt înfăţişate într-o deplină simultaneitate, personajul antropomorf fiind prezent nu de puţine ori la ceremonia grafică. Bucuria ochiului este o miză în sine, care nu intră în conflict cu latura intelectuală a receptării.

Dacă din punctul de vedere al organizării desenului, câteodată susţinut cromatic, echilibrul şi consonanţa deţin supremaţia absolută, coordonatele subiectelor abordate, dacă putem denumi astfel ceea ce semnatarul consideră a fi propuneri postnarative, sunt altele. Reversibilul şi interschimbabilul sugerate în lucrări susţin ideea că întreg sensul a fost pierdut. Eludarea indicaţiilor privind succesiunea structurilor iconice din lucrări invită la meditaţie asupra lumii vizibile.

Angoasa a fost atenuată prin organizarea minuţioasă a câmpului de lucru. Punctul de observaţie rezervat privitorului prin lucrarea înşăşi, îl face pe acesta să beneficieze de o serie de privilegii ontologice asupra celor înfăţişate, insuficiente însă pentru a elucida misterul. Artistul acreditează ideea că ar opera cu o serie de adevăruri pe care nimeni nu le cunoaşte integral şi că traseul urmat de el este unul universal recunoscut. Procedeul stilistic, similar, dar fără vreo legătură, directă ori indirectă, cu cel utilizat de Dino Buzzati în proza sa fantastică, deschide căi speciale de comunicare cu privitorul. Restricţia de informaţie determină, în mod paradoxal, un mare câmp de manevră pe tărâmul imaginaţiei.

Gradul de redundanţă este menţinut la cote reduse, în timp ce unitatea formală instaurează un climat de lectură coerent, chiar prietenos. Sentimentul că dacă ai înţeles o imagine, le-ai înţeles pe toate, are funcţie de catalizator. Toate acestea sunt realizate, de fapt clădite, exclusiv prin mijloace plastice.

Artistul înfăţişează deopotrivă lucruri existente şi imaginare. Realităţii îi sunt opuse linii fără corespondent material, cel puţin în maniera reprezentării lor. Acest fapt nu are un scop anume, ci aduce satisfacţie în sine. Lumea inconfundabilă a graficii lui Ioan Delamare Atanasiu, căci avem de-a face cu o astfel de lume, înzestrată cu legi de compoziţie deopotrivă personale şi viabile, este alcătuită din semne care îşi păstrează autonomia relativă faţă de structurile cărora le aparţin. Universul artistului se deschide prin ceea ce la prima vedere ascunde.