Proiecte Curatoriale

Concept

Limbajul plastic al Mariei Cioată se întrepătrunde în mod fericit cu cel metaforic. Materialitatea ceramicii, fie ea lut ars sau porţelan, cunoaşte în munca artistei forme deschise, elansate, dar şi ritmuri complexe. Relaţiile dintre plin şi gol pun aerul înconjurător în vibraţie, determinȃnd un spaţiu vital de etalare a unor lucrări menite să primească lumina spre a o converti în energie. Nu este vorba despre artă cinetică sau optică şi în nici un caz despre operare cu iluzia. Avem de-a face în schimb cu un act deplin conştient de folosire a energiei potenţiale, pe care, admiţȃnd licenţa de limbaj în contextul dat, dacă o folosim, nu o mai avem.

Fie că sunt expuse parietal sau în ronde-bosse, lucrările-instalaţii ale Mariei Cioată deschid perspectiva prin potenţarea accentelor verticale. Acestea sunt contrabalansate de orizontale multiradiare, care sugerează ideea de non-finito. Acestea sunt cheile de lectură ale seriei de lucrări la care mă refer: ascensiunea şi zborul, la care poate fi adăugată lumina. Reperele menţionate joacă un rol fundamental în actul creaţiei, formele fragmentelor ceramice folosite în reţelele propuse fiindu-le subsumate după algoritmuri de sorginte minimalistă. Într-o formulă voit simplificată, la Maria multitudinea reprezintă de fapt unicul.

Deşi organizate după raţiuni morfologice gravitaţionale, lucrările, ale căror piese ceramice trimit prin materialitatea lor spre ipostaze ce ţin de stabilitate, sugerează ascensiunea, totul datorită vectorilor vizuali determinaţi prin forme, densitate de fragmente şi valori cromatice. Expandarea pe orizontală este marcată prin grinda de lemn, parte a “acoperişului lumii”, sau, de ce nu, toacă, folosită drept suport pandant pentru lucrarea propriu-zisă şi prin sȃrma oţelită, ale cărei proprietăţi elastice permit pendularea. Aceasta din urmă, asimilată zborului pe orizontală şi privită exclusiv ca grad de libertate, însumează paradoxul de a fi şi de a nu fi în acelaşi timp într-o anumită poziţie, însă fără posibilitatea de transcendere a coordonatelor date.

Într-o logică enumerativă, lucrările comentate presupun ideea desprinderii, care nu este deplin sinonimă cu ascensiunea, pe cea a zborului, altfel spus a privilegiului cinetic şi, în fine, pe cea a înălţării, privită ca transcendere.

Fragmentele reţelelor presupuse de lucrări cunosc variate forme, toate încărcate de semnificaţii. Penele, aşa cum sunt manufacturate, cum se prezintă în formă finită şi cum sunt dispuse, trimit nu atȃt spre păsări, nici spre zbor – mesajul ar fi de-a dreptul simplist, cȃt mai degrabă spre lumea nevăzută. Prezenţa îngerului este sugerată, fără ca acest fapt să capete o pondere mai mare decȃt ar fi cazul. Pentru a continua raţionamentul, fragmentele rectangulare pot fi asimilate mozaicului, ale cărui valenţe simbolice sunt multiple, de la folosirea sa în reprezentări liturgice şi pȃnă la metafora diversităţii.

Lumina, adusă anterior în discuţie, nu are doar rolul de a potenţa ansamblurile, ci participă activ la acestea, mă refer la umbrele proiectate în decor, care creează sentimentul continuităţii dintre lumea vizibilă şi cea imaterială, dar şi la accentuarea volumelor negative: lectura lor aplicată unui ciclu de lucrări reface modelul iconografic al Răstignirii. Nici această direcţie mistică nu se impune în gȃndirea artistei. Maria Cioată este interesată de viaţa formelor pe care le concepe şi de consonanţa mesajelor sale cu acestea.

Relaţiile dintre ambiental şi sculptural, chiar monumental, sunt multivalente. Numitor comun şi totodată liant între posibilele încadrări este discreţia, convertită 100% în rafinament. Asemenea lucrări, dincolo de faptul de a avea nevoie de un spaţiu pentru a se etala în demnitatea lor, au calitatea de a face un spaţiu să trăiască, totul prin mijloace estetice implicite. Nici o posibilă naraţiune sau referinţă culturală, oricȃt de pertinentă şi la obiect, nu poate tulbura raţiunile pur constitutive ale lucrărilor realizate de Maria.

Încă din primul paragraf am adus în discuţie ritmul, ca parametru intrinsec al artefactelor. A fost vorba nu doar despre un comentariu plastic, ci şi despre un considerent, dacă nu muzical, cel puţin sonor, deoarece lucrările au fost create special în ideea de a produce sunete. Din punctul de vedere semnalat, acestea se pot încadra cu succes în categoria sculpturilor sau instalaţiilor de sunet. Ideea de start a presupus susţinerea unui performance prin care ansamblurile să fie exploatate acustic de către compozitoarea Irinel Anghel, cunoscută pe scena artelor plastice prin acţiunile sale din sfera Time Based Art-ului.

Nu în ultimul rȃnd, remarc originalitatea tematică şi morfologică. Păstrarea unei distanţe de siguranţă faţă de poterie şi de sculpto-ceramică este salutară. Refuzul modelului natural, ca manufacturare a unei copii ceramice după un obiect oarecare, în numele stăpȃnirii soluţiilor tehnice, nu se traduce în mod automat în abordare conceptuală. Avem de-a face în schimb cu o direcţie de sine stătătoare, deopotrivă coerentă şi originală.