Proiecte Curatoriale

Concept

Într-o lume în care calculatorul şi telefonul mobil, cu toate gadgeturile pe care le presupun aceste obiecte indispensabile omului modern, faptul de a fi conectat, de a fi online a devenit o miză în sine, dincolo de tot ceea ce pot aduce legăturile informaţionale cu lumea, ridicate la rang de privilegii ontologice. Altfel spus, calea s-a transformat în scop, cu toate consecinţele de rigoare în plan (sub)cultural.

Oralitatea Internetului tinde a se substitui culturii tiparului, intervenind în mecanismele de gândire ale omului contemporan, altfel spus determinând un anumit tip de spontaneitate, dar şi de rapiditate echivalentă adeseori cu superficialitatea, ori de comprimare și generalizare a mesajului transmis. Acest enunţ poate fi interpretat în cheie pozitivă ori peiorativă, după cum doreşte fiecare cititor, rolul artei nefiind unul moralizator. Importantă este, în acest caz, dimensiunea interogativă, dincolo de cele estetice şi conceptuale.

Configuraţia participanţilor la proiectele Many Colors se alcătuieşte pe baza unui algoritm intern, fiind invitaţi artişti a căror activitate este consonantă cu intenţiile organizatorilor. În măsura în care aceştia onorează invitaţiile, problema numitorului comun este din start rezolvată, în condiţiile în care protagoniştii sunt, de fiecare dată, extrem de diferiţi ca experienţe, tehnici şi concepţii. Mai departe, doar libertatea de creaţie, alegerile şi inspiraţia sunt cele care determină coordonatele expoziţiilor. Faţetele Hiperconectivităţii presupune abordarea temei atât prin mijloace, să le spunem clasice, cât şi experimentale sau intermediale.

Fațetele Hiperconectivității este, înainte de orice altă considerație, o expoziție tematică, gândită în relație cu compatibilitatea artiștilor invitați și disponibilitatea acestora de a răspunde ideii generale lansate. Încă de la o primă lectură transpare diversitatea stilistică a lucrărilor expuse, în principiu instalații, diversitate dublată de individualitatea participanților în cadrul largului proiect colectiv, al cărui caracter nu poate fi altfel decât eterogen. Altfel spus, avem de-a face cu o expoziție concepută pe principii non-organice, fără centru și periferie, fiecare lucrare a sa reprezentând mai degrabă un posibil preview decât o piesă certă dintr-un puzzle.

Adrian Moise a răspuns temei printr-o instalație numită Exercițiu (2015), care constă în relaționarea unor obiecte metalice, în principiu de veselă, cu materiale textile, respectiv cu bandaje. O parte dintre acestea sunt plasate scenografic pe un panou, o alta pe două postamente-satelit aflate în proximitate, care determină spațiul vital al ansamblului. Orice funcție utilitară a fost anulată prin poziționare și relaționare. Bandajarea obiectelor a condus la obținerea unor forme și texturi inedite. Acest bulevard vizual a fost, dacă nu deschis, cel puțin consacrat de artiști internaționali precum Christo și Jeanne-Claude. Finalitatea instalației lui Moise este însă alta, una originală. Artistul urmărește ideile reunirii și separării, a echilibrul vizual stabil sau instabil ori ale joncțiunilor dintre regnul mineral și cel organic. Se poate discuta și despre trăinicia legăturilor și caracterul artificial al acestora. În fine, putem lua în calcul atitudinea critică față de o lume bolnavă, cea în care trăiește omul modern.

Instalația lui Darie Dup, Simțul Tactil (2014), reunește magistral bronzul, piatra și readymade-ul într-o metaforă vizuală care eludează total epicul și narativul. Centrată în jurul văzului și tactilului, simțuri care fără a fi antagonice pot prevala unul în fața celuilalt, lucrarea trăiește prin ea însăși, prin forma sa interogativ-seducătoare. Platforma de bronz constituită în oglindă, formele volumetrice de piatră împreună cu instalația electrică luminoasă, alcătuită din becuri și fire lăsate la vedere, spun o poveste despre texturi, aranjamente, aparențe și revelare. Până la un punct, ideea lucrării reprezintă o interpretare a pildei Peșterii a lui Platon. Un alt punct notabil al instalației propuse de artist este relația dintre constante și variabile; indiferent de poziționarea elementelor pe suprafața constituită în limită interioară, jocul luminii și al umbrei conduce spre rezultate similare, ca efect vizual și stare de spirit. În cazul dat, lumina este un conector ontologic. Chiar dacă aparențele pot fi înșelătoare, deoarece simțurile nu oferă întotdeauna informații precise despre proporții, consistență, greutate sau textură, cunoașterea prin intermediul vizualului rămâne cea mai apropiată de realitate.

Dragoş Neagoe a participat la proiectul expozițional de la Mogoșoaia cu lucrarea The Friend Scream (2015), o sculptură de mari dimensiuni realizată în tehnici mixte, cu puternică funcție de semnalizare. Ideea declarată a artistului, de explorare a prieteniei virtuale și a limitelor acesteia, se regăsește în lucrarea propriu-zisă doar ca asociație liberă, una cel mult determinant constitutivă. Morfologic vorbind, ansamblul statuar, care nu are nevoie de argumente conceptuale pentru a supraviețui din punct de vedere artistic, are darul de a incita privitorul. Soluția lui Neagoe pentru ansamblul său constă în buna relaționare a elementelor constitutive și alegerea optimă a proporțiilor. Alături de omul reprezentat nud (înveșmântat în propriile virtuți) și de pâlnia cu aspectul unui instrument de suflat, suportul de fixare joacă, dincolo de funcția portantă, un rol activ. Plasarea personajului în perspectivă montantă, fără contact cu solul, în poziție aerian-emergentă, este contrabalansată de masivitatea pâlniei, care îl conectează nu atât cu nivelul de călcare, cât cu teluricul. Atmosfera pe care o inspiră lucrarea este de natură deopotrivă suprarealistă și expresionistă.

Flavia Lupu continuă prin instalația Scara (2012) un proiect anterior, în care scaunul roșu din lemn deținea funcția centrală, persoanelor și locurilor cu care era relaționat rămânându-le doar roluri periferice. De această dată, artista a conceput o structură alcătuită din 11 scaune montate vertical unul în prelungirea celuilalt, structură asimilabilă unei scări. Lucrarea se dezvoltă organic și are o forță plastică aparte, dată atât de scaune, ca obiecte readymade, cât și de asamblările pe care le cunosc acestea. Scaunul poate simboliza statutul, conformismul, viața domestică, sedentarismul, activitatea profesională și așa mai departe. Asociat cu roșul, culoare iconică a comunismului, sfera interpretărilor poate fi lărgită generos. Ideea destinelor colective, ca și evidențierea (omului și a vieții acestuia) prin omisiune sunt doar câteva posibile exemple. Nu în ultimul rând, scara are și ea puternice conotații simbolice, reprezentând evoluția, dar și legătura dintre lumi, dacă ne gândim bunăoară la Scara lui Iacob. Această instalație, în afară de faptul că se potrivește ca o placă turnantă proiectului în care a fost inclusă, are valențe deopotrivă conceptuale și minimaliste.

Artistul francez Franz Galo a prezentat filmul 9 minute (2015), câștigător al unui premiu la festivalul de scurtmetraj Pontault-Combault. Acesta a fost difuzat la Mogoșoaia în rotație continuă. Ca paranteză, povestea cubului amenajat în sălile de expoziție și destinat proiectelor multimedia este binecunoscută în peisajul artelor contemporane. La Palatele Brâncovenești, dimensiunea experimentală a fost cu atât mai puternică cu cât proiecția a avut loc în vechea pivniță, care dincolo de bolțile specifice și de asizele de cărămidă netencuită, adăpostește o sumă de fragmente restaurate de pictură murală din fosta Mănăstire Văcărești. Subiectul scurtmetrajului constă în încercarea unui bărbat de a se elibera dintr-o lume pe care nu o înțelege. Ceea ce ne interesează pe noi în cazul dat sunt însă imaginea, impecabilă și componentele care țin de arta video, în mai mare măsură decât virtuțile legate strict de film. Altfel, instalația video (pe care o numim astfel în contextul dat) a lui Galo, absolvent de arte vizuale, și-a avut un rol logic în economia generală a proiectului.

Instalația foto a lui Gabriel Brojboiu, Blind Man, Blind Man, intitulată astfel după o piesă a lui Herbie Hancock, pornește, conform afirmației artistului, de la ideea interconectării benevole la opacitatea valorilor cu bătaie scurtă. Tema, o critică socială in rem, are un mare potențial de dezvoltare. Brojboiu a realizat câteva sute de portrete foto ale unor persoane care poartă ochelari cu lentile opace, obiecte ce aparțin marii familii a kitschului. Imaginile, capturate cu echipamente fotografice de tip gadget, au fost selectate, ordonate și apoi expuse matricial. Efectul înserierii este benefic pentru instalație, detaliile estompându-se în favoarea premiselor conceptuale. Cheia proiectului constă în folosirea unor camere foto de nivel mediu, altfel spus nici atât de proaste încât să îndepărteze privitorul, dar nici prea performante încât să conducă discuțiile spre detalii tehnice. Sunt formulate în context benign o sumă de interogații pertinente privind uniformitatea dincolo de aparenta diversitate, modalitățile de expresie ale spiritului gregar. Într-un registru mai grav, este semnalată posibila pierdere a identității în condițiile de asediu ale societății de consum.

Georgiana Cozma s-a hiperconectat la expoziție prin Online (2015), instalație alcătuită din piese ceramice și de gresie, arse la 1200°. În artele focului, fișa tehnică are o mult mai mare însemnătate decât în alte ramuri ale vizualului, partea de manualitate în tandem cu arderea, unde apar întotdeauna surprize, constituind adesea mize în sine. Instalația conține două ștecăre mult supradimensionate aflate la capetele unui cablu comun. Este vorba despre reprezentarea unui montaj electric nefuncțional și aberant, prin care artista pune problema inutilității, a imposibilității (vre)unei legături. Ideea a fost și este interpretată pe scena artelor vizuale. Pentru a da doar un exemplu, cel al lui Felix Gonzalez-Torres, amintim celebra sa pereche de ceasuri care indică aceeași oră. Intențiile artistului american de origine cubaneză sunt altele decât ale Georgianei Cozma, dar la nivel formal, ideea este cumva similară. Revenind, artista din România mizează în mai mare măsură pe cartea formelor, a pigmenților și a tehnicilor de asamblare decât pe cea a istoriilor personale aflate în spate.

Titlul sculpturii realizate de Ileana Oancea, Tip-Toe Ctrl (2015), semnalează apetența pentru joc a artistei. Pentru aceasta, mersul tip-til este echivalent cu faptul de a fi ștrengar sau chiar de a dansa. Asocierea sintagmei tip-toe cu ctrl, abreviere consacrată a cuvântului control și inscripționată pe binecunoscutul buton al tastaturii, descrie fidel ideea lucrării propuse. Până la realizarea acesteia din lemn, metal și polistiren nu a mai fost decât un pas. Butoanele, extrase din tastatură, devin sculptură de sine stătătoare și totodată simbol al utilizării PC-ului. Lucrarea nu poate fi analizată prin prisma descriptivului sau explicitului pentru simplul motiv că aceste considerații primare țin de domeniul unei dezarmante evidențe. Dacă o sculptură precum The Knotted Gun, a lui Carl Fredrik Reuterswärd, un pistol cu țeava înodată, este expusă în spațiu public încă din mileniul trecut la New York, două butoane emblematice ale tastaturii, care traversează tip-til o peluză din Mogoșoaia, nu pot ridica obiecții viabile. Rezumând, lucrarea Ilenei Oancea trebuie privită într-o cheie de lectură ludică.

Ioana Marchidian și Arcadie Rusu au susținut în cadrul proiectului un performance bazat pe dans și intitulat Upside Down (2015). Momentul de natură coregrafică susținut în ziua vernisajului pe un fundal sonor realizat live de Marian Cazacu s-a materializat, prin montarea în timp real a filmărilor, într-o instalație audio-video, care a fost difuzată pe întreaga durată a expoziției. Dansul și artele vizuale se intersectează adeseori în context postmodern, în special sub egida performance-ului și a happening-ului. Ținând cont de faptul că, în ideea “conectivității” din titlul expoziției, cei doi au interacționat în prima dintre cele trei părți ale prestației lor în mod susținut cu publicul, putem considera că happening-ul a precedat performance-ul. Dansatorii s-au mișcat în consens cu schimbarea vizuală a perspectivei, sugerată prin intermediul mijloacelor media, luptându-se artistic cu problemele legate de gravitație și răsturnare, pentru ca apoi să opereze cu pigmentul, în veritabilul spirit al Action Painting-ului.

Într-o expoziție dedicată aparent instalațiilor, fie ele clasice, foto, video ori multimedia, Irinel Moldoveanu este prezent cu o sculptură în lemn de tei, Identităṭi viitoare (2015). Lucrarea se distinge prin coerență tematică, stilistică și morfologică. Într-un contur android de dimensiuni mari sunt înscrise câteva zeci de personaje umane tangente, având proporții similare, realizate în atitudini și ipostaze diverse, dar verosimile din punct de vedere anatomic, personaje care alcătuiesc practic marele om. Ideea însumării și subsumării, ca și binomul unu-multiplu reprezintă doar două dintre multiplele direcții de posibilă interpretare. Relațiile dintre plin și gol sunt în favoarea întregului pe care îl reprezintă sculptura, un întreg care își lasă părțile componente să existe și individual. Mai mult, dispunerea și încadrarea personajelor în ansamblul general determină efecte optice de expandare vectorială, dincolo de limitele fizice ale lucrării, altfel concis realizate. Aspectul de rozasă și traforuri face ca lucrarea să apară ca o fereastră deschisă spre un altceva pe care îl intuim, dar pe care nu îl cuprindem. Omul lui Moldoveanu poate fi interpretat ca templu, limită sau joncțiune dintre lumi, dar și ca o sculptură inspirată, supusă propriilor legi de compoziție.

Radu Dragomirescu, care trăiește și activează din anii ’70 în Italia, a acceptat invitația de a participa în expoziția de la Palatele Brâncovenești, prin lucrarea Tempo Zero (2013), instalație realmente conceptuală și postmodernă, alcătuită din poza unei instalații și un text de susținere pentru imaginea din poză, text valabil pentru întreaga sa activitate. În absența instalației tridimensionale, funcția de reprezentare este preluată integral de text. Conform acestuia, artistul se consideră norocos că trăiește în perioada pe care o traversăm, în care arta poate fi privită ca oportunitate cu valențe politice de luptă împotriva violenței și distrugerii. Dacă ar fi să determinăm, metaforic vorbind, locul geometric al creației lui Dragomirescu, acesta ar fi undeva pe o elipsă trasată între Grupul Sigma și Gruppo T. Altfel, artistul se întoarce în mod recurent la simboluri și imagini populare, uneori religioase, care indiferent de interpretările de care se bucură în diverse culturi, își au propria viață, una care ține exclusiv de forme.

Simona Antoniu, deopotrivă artistă și curatoare a expoziției, dincolo de tot ce a înseamnat organizare și activitate logistică, a realizat și instalația Untitled (2015). Este vorba despre o rețea de păsări confecționate din rășini, relaționate cu o oglindă dispusă în afara ansamblului propus. Inspirată de comunicarea şi sincronizarea perfectă a păsărilor, artista transcende în demersul său determinantele directe, concentrându-se pe metafora lumii interioare și a căutării adevărului, în viață și în artă. Instalația cu ale sale certe atribute neo-minimaliste s-a integrat surprinzător de bine în interiorul istoric extrem de particular în care a fost amplasată. Izomorfismul păsărilor, înșiruirea lor elipsoidală și forma stilizată înlătură posibilele capcane zoologice sau realiste, conducând instalația spre ceea ce și-a propus Simona Antoniu încă din faza conceptuală: faptul de a-și raporta ideea exclusiv la vizual. Păsările sale trebuie privite exclusiv ca semne vizuale în economia instalației, o instalație care se dezvoltă armonios în spațiu și care pare a pune aerul în vibrație.

Lucrarea lui Vlad Basarab, Arheologia Memoriei - Carte Mare (2014), are în spate o istorie mult mai amplă decât ar putea părea la prima vedere. Performance-ul şi instalaţia sunt mediile în care se manifestă cel mai bine artistul american de origine română. Interesat de cenzură, de cea comunistă, dar nu numai, Basarab incinerează în cadrul unor performance-uri enciclopedii, sugerând ștergerea lor fizică, pentru ca apoi cenușa și rezidurile de caolin să intre în compoziția pastei utilizate pentru pictarea unor alte pagini de dicționare sau enciclopedii, rupte simbolic de el în cadrul unor alte performance-uri. Pictarea, echivalentă cu rescrierea, eventual cu recuperarea unui trecut distrus, reprezintă în limbajul artistului tot o formă de ștergere. În fine, aceste pagini sunt configurate apoi în volume și transformate prin ardere, în cadrul unor noi performance-uri în material ceramic. Așadar, privind lucrări precum Arheologia memoriei, vedem doar cărți ceramice fragile, cu aspect cumva fosilizat. Dacă luăm cunoștință de cele aflate dincolo de cele văzute, perspectiva se schimbă radical.

Datorită caracterului voit eclectic al proiectului, acesta a fost gândit de la bun început spre a fi realizat nu într-un muzeu ori galerie de artă contemporană, nici într-un decor urban sau postindustrial, ci într-un spațiu istoric, cu propria sa amprentă, una deosebit de puternică în cazul Palatelor Brâncovenești de la Mogoșoaia. Este vorba despre o invitație la decontextualizare, cu atât mai mult cu cât, dincolo de aspectele culturale, arhitectura însăși, interioară sau exterioară, aparține altei paradigme vizuale. Mai mult, artiștii prezenți și-au creat, adaptat, eventual reinterpretat lucrările în mod independent unii față de alții, configurația expoziției fiind rodul punerii acestora în spațiu, cu alăturările și vecinătățile de rigoare. Rezultatul este însă asumat de toți cei în cauză.