Proiecte Curatoriale

Concept

Ultimii zece ani ai mileniului doi au fost şi primii ai libertăţii relative instaurate în România după căderea comunismului. Sunt ani marcaţi de convulsii sociale, ani cu mineriade – începând din ’90 şi până în ’99, cu dughenizarea oraşelor şi startul de-dughenizării, cu haite de câini care au înfricoşat cetăţenii capitalei, dar în acelaşi timp cu hingheri blamaţi că îşi fac meseria şi seria paradoxurilor continuă la nesfârşit. În acest timp, în special în momentele dure ale tranziţiei, studenţii au reprezentat o forţă capabilă să zguduie nu doar structurile universitare, dar şi pe cele ale statului în curs de reformulare. Studenţii de la “Arte” din Bucureştiul acelor ani, căci la ei ne vom referi în continuare, au păşit într-o lume unde activităţile specifice calificării lor reprezentau probleme secundare.

Expoziţia şi catalogul 10 pentru deceniul X aduc în discuţie perioada de creaţie menţionată, prin invitarea a zece artişti – absolvenţi ai acelor ani. Nu sunt singurii, nu pretindem că sunt cei mai buni, nici că sunt în mod exhaustiv reprezentativi pentru intervalul dat. De asemenea, nu s-au asociat, atunci ori acum, şi au urmat rute paralele, uneori chiar divergente. Fiecare şi-a construit propriul nume, independent de generaţia din care făcea parte sau de anii pe care îi traversa. Aceasta pentru că ceea ce îi desparte pare a fi mai important decât ceea ce-i uneşte. Cei care au terminat in primii ani ai deceniului, intraseră la facultate în regimul anterior, când, după “moda” vremii, se aşteptau în cazuri fericite doi – trei ani, în cazuri de perseverenţă în jur de zece (cam de atâta timp era nevoie pentru un candidat fără relaţii ori noroc să intre sau să renunţe). După momentul ’89, suplimentările masive de locuri, schimbarea corpului profesoral şi a sistemului de admitere au condus la scăderea mediei de vârstă a studenţilor. Diferenţele între aceştia se regăsesc chiar şi în textele diplomelor de absolvire, deoarece Institutul Nicolae Grigorescu s-a transformat îniţial în Academia de Arte şi apoi în Universitatea Naţională de Arte.

Pe scurt, avem de-a face cu nişte ani eclectici, în care brusca libertate, entuziasmul schimbărilor şi alinierii, deschiderea nelimitată, pătrunderea elementelor consumiste, au accentuat specificul individual. Artiştii deceniului zece, ne referim în special la cei invitaţi de noi, au ca numitor comun perioada, şcoala şi diferenţele de viziune, orientare, strategie. Printr-o sumă de imagini, timpurii sau recente (ne-am rezumat la pictură), aceştia propun o întreagă serie de întrebări spre meditaţie.

Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici ne dezvăluie prin lexicul lor de semne vizuale o parte din spiritul unui deceniu extrem de interesant, dificil de abordat datorită diversităţii dar, credem noi, demn de luat în consideraţie.

Cifra zece, cea a anilor şi absolvenţilor, poate fi interpretată doar în acest context şi ca o notă de excelenţă pentru o perioadă de creaţie cu nimic mai prejos decât cele care deocamdată se bucură de o literatură de specialitate mai largă.

Printr-o serie de interviuri – puzzle, artiştii ne dezvăluie şi prin cuvinte (în catalog) cum au văzut atunci, respectiv, cum văd acum perioada.

Anii ‘90…atunci

Cine se mai gândea la artă în România anului 1990? În primul rând artiştii. Pe întreg parcursul deceniului zece, ultimul al mileniului, până la normalizarea relativă a situaţiei în ţară, problemele sociale au fost atât de mari şi de puternice, încât artele vizuale şi nu numai, care îşi găsiseră forme originale de existenţă în deceniul anterior (de maximă austeritate comunistă ), au suferit un paradoxal recul. Brusca libertate, dublată de instabilitate, a debusolat pe toată lumea, deoarece pentru astfel de şocuri culturale nu există forme de antrenament.

Patimile politice, invazia manelelor şi telenovelelor, atacurile mediatice, inflaţia galopantă, scandalurile din sport, grevele, mineriadele sunt doar câteva atribute ale perioadei. Puternice în primii ani, evenimentele aveau să se mai limpezească spre sfârşitul deceniului.

În tot acest timp, şcoala de profil cea mai reprezentativă a ţării, Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti a cunoscut şi el o sumă de transformări radicale. Vântul schimbării, în care liga studenţilor a jucat un important rol, a condus într-o primă fază la modificarea sistemului de admitere şi a corpului profesoral. S-a revenit la o grilă de învăţământ de şase ani şi s-au impus metode alternative depredare. Au apărut, de asemenea, secţii noi, care lipsiseră în mod nejustificat. Pe de o altă parte, Institutul a fost transformat în Academie de Arte şi apoi în Universitate Naţională de Arte.

Dacă luăm în calcul regimul politic în care au fost admişi, studenţii “artelor” aparţin unor două mari categorii distincte: a celor intraţi până în ’89, care candidaseră pe un număr (foarte) restrâns de locuri, pregătiţi după nişte norme dispărute începând cu ’90 şi cei intraţi în condiţii de libertate, relaxare, candidaţi pe locuri suficiente încât media de vârstă a admişilor să scadă cu peste cinci ani. Primii au terminat în 1990 – 1995, cei din urmă în 1996 – 2000. Între aceste grupuri, să le spunem sociale, există dacă nu divergenţe, cel puţin diferenţe de mentalitate greu surmontabile.

Catalogul de faţă, ca şi expoziţia ce stă la baza sa, este alcătuit pe criterii istorice, nu tematice. Artiştii invitaţi sunt total diferiţi unul de altul, pornind de la plaja de vârstă în care se înscriu, de cam 20 de ani, continuând cu opţiuni artistice, medii favorite, tipologie, tehnici, teme. Traseele lor sunt surprinzătoare, binomul clasic - modern, sau dacă cititorul doreşte, clasic – romantic ori baroc – manierism se regăseşte în cadrul fiecărei promoţii; nu îi avem într-o perioadă pe “anacronici”, în cealaltă pe “novatori”.

O concluzie parţială, rezultată pe baza faptului de a fi fost “atunci - acolo”, este că tendinţa în primii cinci ani a fost de recuperare a aspectelor care lipsiseră până atunci pe scena artelor româneşti, în următorii cinci, dorinţa de aliniere la momentul prezent. În aceste condiţii, artiştii nouăzecişti s-au manifestat cel mai bine în acţiuni individuale, sustrăgându-se timpului căruia îi aparţineau. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea de ce generaţia ‘90 nu este la fel de unită (în cuget şi simţire) ca cea a anilor ’80 sau 2000 (în reprezentarea intereselor comune).

Consideraţiile de mai sus se referă strict la munca artistică. Altfel, artiştii s-au cunoscut, s-au evaluat reciproc, au ţinut cont unii de alţii (în principiu fară a se felicita vreodată) şi nu puţini au aparţinut boemei din sfera lărgită a “artelor”. Localurile “Bucium”, “Exotic”, “Terasa scriitorilor” sau “Lăptăria lui Enache” au jucat, doar ca teatru de manifestare şi păstrând proporţiile, rolul pe care îl avuseseră cândva, altundeva, “Cabaret Voltaire”, “Câinele rătăcit”, “Jardin des Tuilleries”…

După patruzeci şi cinci de ani de comunism, schimburile culturale şi informaţionale din sisteme semi-închise nu pot genera mari revoluţii culturale. Bursele, rezidenţele şi călătoriile în străinătate au început să aducă acele plusuri de care era absolută nevoie. Deschiderea unor galerii de artă şi crearea unor relaţii de piaţă bazate pe valoare, au fost, de asemenea, paşi salutari ce au generat salturi treptate.

Revenind la artiştii prezenţi în acest album – catalog, prin picturile lor, aceştia pun în evidenţă varietatea şi complexitatea. Un singur posibil numitor comun între ei: au fost în aceeaşi instituţie de învăţământ superior pe parcursul aceluiaşi deceniu. Altfel, lucrările alese, ar fi putut la fel de bine să fi aparţinut unor vremuri şi locuri diferite. Vom vedea cum soluţiile de împrumut se întâlnesc în mod interesant cu background-ul local şi vom regăsi elemente ce au lipsit jumătate de veac din pictura românească, sub formă de citate vizuale. Este de menţionat şi faptul că expozanţii au avut (şi au în continuare) perioade distincte de creaţie, însăşi activitatea lor fiind în principiu eclectică.

Interviurile pe care le-am luat artiştilor se doresc nişte dialoguri întretăiate, prin care cititorul să poată intra într-o stare de empatie cu perioada. Desigur, lucrurile nerostite rămân covârşitoare în comparaţie cu cele spuse. Este valabil şi în cazul artiştilor invitaţi sau al lucrărilor selectate: precum în cazul “Muzeului imaginar” propus de André Malraux, oricât de vastă ar fi seria capodoperelor adunate într-un spaţiu real, gândurile tind să ni se îndrepte spre numele care lipsesc.

Anii ’90 … acum

Ideea de a scrie despre generaţiile ’90 în arta românească, de a realiza un catalog sau de a face o expoziţie pe această temă, mi-a venit într-o discuţie purtată la o cafea cu Francisc Chiuariu, în atelierul său din str. Luca Stroici, la începutul anului 2010. De la expoziţia pe care o pregătea pentru luna aprilie, am ajuns la problema absenţei relative din literatura de specialitate a generaţiei sale şi a celor apropiate. Artiştii acestor ani, formaţi atunci, există în “cărţi” dar mai degrabă în context douămiist. Amintesc, ca excepţie, catalogul şi expoziţia “Generaţia 96 - Deceniul 1”, realizate de Aurelia Mocanu în 2006 cu absolvenţi ai anului 1996 (prima generaţie a Academiei de Artă Bucureşti, intrată după căderea comunismului).

Pasul următor a fost acela de a mă gândi, ca joc intelectual, cum aş putea aborda subiectul, astfel încât să “lansez” ideea într-un circuit cât de larg posibil. Am ajuns la concluzia că mai mult nu înseamnă automat şi mai bine, aşa că alegerea a zece pictori, unul pentru fiecare an al deceniului, mi s-a părut cifra potrivită – un minim minimorum de artişti (şi de lucrări) prin care să înlătur orice dubiu privind exhaustivitatea doritului proiect.

După primele configuraţii, scheme logice, liste şi repere documentare, aşternute între timp pe hârtie, am constatat că acestea arată bine din punct de vedere grafic şi că relaţia dintre conţinut şi formă vizuală, reunite într-un document, are forţa de a rezona în receptor. Am redactat aşadar un proiect, iniţial de expoziţie, pe care l-am alăturat unui pachet de alte propuneri expoziţionale trimise la Elite Art Gallery, în urma unor discuţii de principiu aflate în derulare. Din peste douăzeci de proiecte, a fost dorit acesta …

A început aşadar un capitol de contacte, prezentări ale demersului meu, discuţii şi negocieri preliminare. Dintre cei aflaţi pe lista de (la) început, o sumă de pictori nu mai lucraseră de ceva timp, erau implicaţi în activităţi adiacente, se orientaseră spre advertising sau aveau obiecţii faţă de unele nume împreună cu care urmau să expună. Despre toţi aceştia, evident valoroşi din punctul meu de vedere, unic motiv pentru care mă gândisem la ei, nu voi vorbi aici – nu au apărut în expoziţie, nu sunt nici în catalogul de faţă. Este momentul să amintesc faptul că am discutat cu Elite iniţial despre flyere de sală, transformate pe rând în catalog de expoziţie, apoi în catalog cu artişti (format mediu), pentru a ajunge la o variantă finală de album, cea de faţă.

Primul artist invitat a fost Francisc Chiuariu, împreună cu care mai colaborasem în două rânduri anterioare, în cadrul unui proiect numit “Atelier în tranziţie”. Tot de două ori îl vernisasem şi pe Florian Lucan, următorul invitat. Gândurile mi s-au îndreptat apoi spre Octav Popescu Pilat, pe care îl urmăresc de cam cinsprezece ani. I-am facut o vizită la Galeria Pilat şi, după încă o cafea, a acceptat propunerea mea. Cu Constantin Cioc m-am intersectat în holul şcolii de artă Da Vinci, unde le împărtăşeşte elevilor o parte din experienţa sa franceză (pariziană), legată de pictură. În urma unei întâlniri “de lucru” din Parcul Herăstrău, am bătut palma şi cu Suzana Dan. De mult timp doream să pot vorbi în context curatorial despre păpuşile sale Barbie, sfâşiate de căţei sub ochii piticilor din grădină (totul pe fundal roz). Dialogul cu Roman Tolici este întotdeauna o bucurie a spiritului, îndrăznesc să spun, comparabilă cu lecturarea lucrărilor sale. Cafeaua dintr-un bar gol de pe Hristo Botev, dintr-o zi de sâmbătă, m-a trimis cu gândul, ca stare de spirit, spre o altă experienţă, trăită de mine undeva / cândva prin Montmartre. În compania lui Tolici, Bucureştiul poate părea o capitală culturală a lumii (dacă nu este prea multă lume în jur). Pe Raluca Ilaria Demetrescu am prins-o la Bucureşti cu câteva zile înainte de a se întoarce la Paris. Între două ceşti de ceai am ales (şi fotografiat) lucrările pentru catalog / expoziţie. Cu Tudor Marinescu nu mă cunoscusem personal, deşi avem extrem de mulţi prieteni comuni. Recomandarea venită din partea unui maestru al picturii româneşti şi vizita în atelierul său m-au convins că oricât de multe lucruri am şti, mult mai numeroase sunt cele pe care nu le ştim. Nu voi uita nici cafeaua extrem de tare pe care am băut-o împreună cu el. Pe Cosmin Petru Paulescu l-am avut în minte încă de la începutul proiectului. În 2008 am susţinut fiecare dintre noi (câte) un performance, în paralel; eu într-o incintă de magazin, el în vitrină … De atunci nu ne mai întâlnisem şi pentru mine ar fi rămas în continuare acolo, dacă nu aş fi făcut planuri comune. Ultimul, dar nu cel din urmă, în cronologia propusă, este expresionistul abstract Florin Mocanu. De când i-au fost achiziţionate câteva lucrări de un important muzeu de artă contemporană, nu mai ştiam nimic despre el.

Aceasta ar fi scurta istorie a consumării unui hectolitru de cafea & ceai, în compania unor artişti deosebiţi, formaţi în anii ‘90, la facultatea de “Arte” din Bucureşti.

Am optat pentru o variantă non standard de album; fără poze ale artiştilor, fără cv-uri sau materiale de presă. Ideea a fost de a-l lăsa pe privitor să interpreteze imagile lucrărilor selectate fără mediere. În schimb, am realizat interviuri cu fiecare dintre ei, în care am pus problema “obsedantului” deceniu zece – cum se vedea atunci şi cum se vede acum.

Francisc Chiuariu: Momentul tranziţiei

Anul 1990 a fost un moment de revelaţie şi nu mă refer aici la conotaţiile politice. Este vorba despre o stare de spirit necunoscută până atunci, care ne-a cuprins pe toţi. Problema era că o parte din studenţi nou-intraţi aveau amprenta deceniului ce părea că se deschide, în timp ce noi, cei admişi până în ’89, deşi de vârste apropiate, aparţineam cumva altor vremuri. Între cele două “generaţii” exista o distanţă mentală, de doctrină. Pentru candidaţii absolviţi de sistemul “caudin” al trierii, aşa cum fusese până atunci (examenele complicate care cereau pregătire intensă, tone de crochiuri şi performanţă ridicată), raportul cu arta a putut fi altfel exploatat. Lejeritate versus închistare.

Într-o discuţie cu foşti colegi ne-am întrebat de ce nu existăm, de ce lipsim din istoria artei româneşti, atât în fapt, cât şi în scris. O parte din răspuns poate fi faptul că după puternicele generaţii ’70 şi ’80, odată cu schimbarea dată de căderea comunismului, viitorii absolvenţi au simţit nevoia să rupă cu trecutul, să lovească ceea ce numeau tradiţionalism, să întrerupă legăturile logice (văzute ca anacronice) şi să creeze o nouă viziune. Insurecţia viza generaţia optzecistă, însă tinerii nu observau că între aceasta şi ei mai eram noi ... aproape 40 de artişti activi formaţi între 1986 -1990.

Mai este ceva: după 1990, sistemul tipic de manifestare în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici a fost cumva depăşit de alte genuri de acţiuni. Mă uit în urmă şi constat facilităţile apărute peste noapte: galerişti, o nouă clientelă, un tip inedit de istorici de artă dispuşi să scrie despre cei care s-au adaptat rapid la noile realităţi. Făceam parte dintr-un grup de artişti prea tineri pentru a putea beneficia de renume şi prea vârstnici pentru a se plia pe noile tendinţe; despre noi n-a vorbit nimeni. Accesul rapid la informaţie, posibilitatea de exprimare în arta digitală, foto, video, descoperirea (în sfârşit a) lui Nam June Paik, au însemnat o deschidere totală, deşi cu o întârziere de peste 30 de ani. (Interviu, 30 ianuarie 2010)

Constantin Cioc: Paris-Bucureşti

Intrat la Arte în toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de căderea comunismului, am avut şansa de a fi propulsat încă din studenţie prin premii şi expunere în galerii nou-înfiinţate. Din anul II viaţa mea a cunoscut astfel o schimbare radicală. Debuşeul s-a produs prin prezenţa la Galeria Dominus, care m-a făcut vizibil şi a început să îmi aducă vizitatori la atelier.

La un moment dat s-a pus problema studiilor aprofundate obligatorii pentru cei care aspirau să rămână asistenţi în şcoală. M-am orientat spre un doctorat la Paris. Până atunci nu mai ieşisem decât în ţările vecine, iar visul (multă vreme utopic) de a ajunge în “capitala artelor” putea deveni în sfârşit realitate. A fost destul de dificil să depăşesc etapa formalităţilor, în special a celor legate de viză, dar până la urmă am reuşit şi m-am înscris la Universitatea Sorbona Paris 1 – Facultatea de Arte Aplicate, unde am realizat în scurt timp că franceza cu care trecusm examenul de admitere nu era încă de nivel universitar.

Relaţia cu şcoala a fost foarte interesantă, deoarece am conştientizat la ce nivel poate ajunge practicianul prin raportarea la teoria de artă. Autorii importanţi în materie de semiotică a imaginii, de estetică şi filozofia artei cu care am intrat în contact obligatoriu au deschis drumul spre ceea ce fac astăzi în materie de pictură. Excesul de libertate şi de posibilităţi m-a debusolat însă. Plecasem pentru un doctorat pe care l-am întrerupt după doi ani, pentru ca în următorii patru să mă ocup cu predilecţie de restaurare de biserici sau abaţii romanice din secolele IX – XI. Nu am renunţat nici la pictura de şevalet, deoarece restaurarea presupune activitate doar în lunile calde ale anului.

Perioada “franceză” se caracterizează prin acumulări importante, concretizate în special prin contacte cu galeriile, artiştii, târguri de artă şi cumpărători. Mediul francez de artă mi-a oferit tot timpul provocări cărora am încercat să le răspund. În privinţa expoziţiilor personale, au fost doar două evenimente, în spaţii nu foarte importante din Paris, deoarece sistemul este închis şi conservator. Se ştie că artiştii francezi sunt remarcaţi mai degrabă în afara ţării. Cei din Europa de Est nu sunt nici ei en vogue…

Din păcate, promoţiile anilor ’90 (din Facultatea de Arte - Bucureşti) nu sunt mai cunoscute în ţară, decât în străinătate. Exista, în anii studenţiei, o apreciere mutuală între noi, nu doar între pictori, ci între toţi artiştii. Lipseau felicitările reciproce, dar ştiam că fiecare contează pentru ceilalţi. Astăzi, suntem cumva risipiţi prin ţară sau prin lume şi mai degrabă nu avem informaţii unii despre alţii. Cred că lipsim “din cărţi” deoarece istoricii şi teoreticienii de artă ai generaţiilor noastre s-au axat mai degrabă pe rezolvarea unor conturi cu generaţiile anterioare, decât pe ceea ce făceam noi, sau pe posibila carieră internaţională. (Interviu, 26 martie 2010)

Suzana Dan: La vie en rose

Am intrat într-o Academie de Artă şi am terminat o Universitate Naţională. Asta datorită unor schimbări petrecute pe parcurs. Pornisem la drum cu idei despre grafică, fiind interesată să urmez ruta aleasă încă din liceu, pentru a absolvi cu idei despre pictură. Amintesc aici şansa de a fi studenta domnului profesor Florin Mitroi.

Modul în care mă exprim în prezent în pictură îşi are originile în lucrarea de licenţă, care s-a numit “Bărbatul în peisaj”. Bărbatul era iubitul meu, iar peisajul eram eu, care devoram bărbatul. Acesta a fost debutul unor serii iconografice diversificate mult pe parcurs. Mi-am pus poveştile în pictură, ele sunt rezultatul a ceea ce trăiesc şi văd. Tot ce pictez are legătură cu viaţa mea; nu mizez pe pura imaginaţie. Chiar şi câinii devorând păpuşa Barbie, subiect prezent pe o pânză a mea, a fost un spectacol la care am fost martoră. Anii ’90 au fost ai chioşcurilor, garajelor ilegale şi ai câinilor. Erau adevărate haite prin oraş, în special în zonele de margine; fiecare institut sau întreprindere avea grupul său de patrupede. Câinii din Bucureşti mi-au rămas definitiv în memorie.

Nu doresc să angoasez privitorul, care, în ciuda subiectelor câteodată triste, alteori de-a dreptul tragice, găseşte adesea resursele de a zâmbi. Lucrările mele reprezintă un fel de jurnal de drum.

În timpurile pe care le trăim suntem invadaţi, sufocaţi şi înecaţi de un kitsch pe care îl consemnez fără a pretinde că am redescoperit roata. Îmi place, de exemplu, Vameşul Rousseau, a cărui sinceritate este debordantă. Apoi am o prietenă, artistă din Polonia, care este interesată şi ea de pitici ...

Dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea să expun alături de Oilers, Heliana si Saddo. Cu ei m-aş duce oriunde. Pentru a continua jocul aş plasa vernisajul imaginar la Versailles. Următorul popas este Bucureştiul, buric al târgului, undeva într-un subsol din Casa Poporului. Urmează apoi o altă Casă ... de Cultură dintr-un sat (oricare).

Revenind la realitate, noi, cei din generaţia anilor ’90, am crescut şi ne-am format odată cu dezvoltarea sistemului românesc de galerii şi spaţii destinate artei contemporane. La începuturi eram artişti, dar şi proprii manageri: dimineaţa întreprindeam activităţi de PR, iar seara pictam. Situaţia s-a schimbat în prezent. Generaţia noastră apare, dacă pot spune aşa, ca fiind “multilateral dezvoltată”. Nu este atuul nostru absolut, ci doar o trăsătură caracteristică. Am deschis ochii într-un mediu în care nu exista încă nici un fel de sistem şi unde am avut libertatea de a experimenta. Mulţi ne-ar numi generaţie de sacrificiu, dar din punctul meu de vedere a fost un mare avantaj, o lecţie foarte bună. Sunt de acord că beneficiarii au fost în special tinerii momentului, care au putut să se joace. La vârsta deplinei maturităţi nu-ţi mai poţi permite acest lux, ţi-ai dori ca viaţa ta să fie deja aşezată. Spre deosebire de colegii care au terminat cu câţiva ani înainte, cei din seriile apropiate mie intrau din prima încercare, datorită măririi substanţiale a numărului de locuri şi a schimbării sistemului de admitere. Au fost nişte ani câştigaţi. (Interviu, 09 aprilie 2010)

Raluca Ilaria Demetrescu: Autenticitate dincolo de modă

Am intrat la facultate fără să fi avut vreun gând anume despre artă. În general nu-mi fac idei, iau lucrurile pe aşa cum sunt şi nu cred că există reguli pentru biografia unui artist, nici pentru legenda care poate rămâne în spatele lui. Încă din liceu mă interesa arta contemporană, deşi artiştii preferaţi nu au nici o legătură cu aceasta (Vermeer, Goya, flamanzii aşa-zis primitivi). Eram contact cu arta momentului atât cât poate fi un licean dornic să se distreze. După ’90 totul s-a deschis: au apărut cărţi, am (mai) călătorit, am vizitat muzee şi galerii din lumea în care arta a avut un curs firesc. Ceea ce se întâmpla in jurul nostru în acei ani m-a influenţat; toţi trăim într-un mediu social şi binenţeles că am funcţionat mental altfel decât aş fi făcut-o dacă trăiam, să zicem, în Germania.

Încărcătura emoţională a unui artist îşi trage seva în principal din relaţiile cu ceilalţi, relaţii care implică şi realitatea economică sau socială. Cu toate astea, temele mele au privit mai degrabă spre lumea interioară. Mi se pare neinteresant şi forţat să cauţi lucrurile la modă; nu îmi place arta celor care vor să rupă cu orice preţ gura târgului. Mi se pare onest să te reprezinţi pe tine, aşa cum eşti. Şederea îndeungată în Franţa, îmi dă detaşarea de a observa că artiştii români trag cu ochiul la ce se întâmplă “afară” fără a asimila însă fondul. Noi am sărit brusc (în anii ‘90) de la un tip de artă la altul, cum s-a întâmplat, de altfel, şi în alte perioade istorice. Poate din această cauză artiştii români nu sunt vizibili la nivel internaţional, cu două-trei excepţii; ceea ce nu înseamnă că nu se descurcă fiecare cum poate sau că nu expunem prin diverse spaţii din străinătate, dar fără o activitate susţinută, constantă.

Dacă ar fi să caracterizez într-un cuvânt şcoala de artă din anii ’90, acesta ar fi străduinţa; se străduiau cu toţii, studenţi şi profesori, să iasă din conul de umbră. În a doua jumătate a deceniului lucrurile s-au mai aşezat, greşelile celor dinainte au fost învăţate de cei noi şi s-a încercat din ambele părţi să nu fie repetate. Mimetismul caracteristic deceniului zece este un lucru deopotrivă bun şi rău. Rău pentru că dovedeşte provincialismul nostru profund şi aproape definitiv, bun pentru că s-a încercat o recuperare şi adaptare la nou.

Boom-ul s-a produs după anul 2000, când artiştii au început să plece la burse, rezidenţe sau mastere, au apărut concursuri, galerii private, MNAC-ul - lucruri care nu existaseră în anii ’90. Peste deceniul “nostru” nu se putea sări însă, au fost nişte ani care au pregătit ceea ce urma să vină. Sigur că au fost şi excepţii în arta românească, înainte şi după 1990 - zone aliniate cu mişcările artistice internaţionale, cum ar fi gravura sau sculptura, aşa cum în Polonia a fost, spre exemplu, afişul. Sculptorii au fost încurajaţi de existenţa lui Brâncuşi, ei aveau modelul care le permitea să îndrăznească, aşa cum odată cu apariţia celor câţiva regizori premiaţi în ultima vreme, toată şcoala de film şi teatru din România a fost relansată, a prins curaj.

Eu răman optimistă în privinţa artelor plastice şi chiar intenţionez să deschid în curând, alături de partenerii mei, un spaţiu de artă contemporană, Alert Studio, prin care să încurajez dezvoltarea unor direcţii artistice inedite încă în România. Va fi modul meu de activism artistic, o încercare de a acoperi zone care, din punctul meu de vedere, lipsesc deocamdată la noi. (Interviu, 14 aprilie 2010)

Florian Lucan: Dubla natură a lucrurilor

Pictura a unificat în viaţa mea predispoziţia de a teoretiza şi satisfacţia materializării, ambele tendinţe cu care mă identific. Intrat în urma a repetate încercări la Institutul de Artă, în 1988, după moda vremii, pe parcursul studenţiei am căutat să mă detaşez afectiv de obiectul artei, căreia încercam să-i pătrund tainele, să evit tirania culorii, să o stăpânesc. Acestea erau problemele pe care le aveam în momentul schimbării regimului.

În anii ’90 am muncit mult, cu plăcere şi dominat de o sete de a cunoaşte, chiar cu riscul de a cădea în extreme. Au fost nişte ani plini de contradicţii, în care confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertăţii. Pentru mine a picta, dincolo de vocaţie, era şi este o miză existenţială.

O mare problemă din primii ani după căderea comunismului a fost că, la modul conştient sau nu, simţeam cu toţii că ne aflăm într-o periferie. Apoi a fost febra recuperărilor, chiar forţate, dar şi a demolărilor. A existat o tendinţă puternică de înlocuire a lucrurilor bune mai vechi cu noutăţi, chiar proaste. După ani de zile, multe aspecte par amuzante.

Personal, am încercat să mă îndepărtez cât se poate de mult, prin pictură, de timpurile şi locurile prezente. M-a interesant timpul de dinainte de timp şi spaţiul fantastic, altul decât cel suprarealist sau romantic. Doream să evadez, dar, negăsind mecanismele prin care să o fac, eram mai degrabă un experimentalist. Căutam motive şi teme, dar şi tehnici sau soluţii plastice. Nu m-am împăcat niciodată cu ideea de a fi “contemporan”, de a mă certa cu lumea, deşi o mai făceam din când în când. M-a preocupat dubla natură a lucrurilor. Modul în care lucrez poate fi comparat cu muzica de jazz; îmi ofer o mare libertate în cadrul unui sistem de reguli logic şi coerent. Lucrul cu aleatorul şi cu întâmplarea este altceva decât entropie.

Pe de altă parte, poate tocmai pentru că nu sunt direct interesat de acest aspect, am vândut în jur de 70% din tablourile pe care le-am făcut până în prezent (în condiţiile în care nu sunt un pictor “de serie”). Aş fi putut să mă opresc încă din anii facultăţii la formule şi reţete, dar am căutat tot timpul să depăşesc stadiile pe care le traversam. Mă aflu într-o etapă în care sunt împăcat cumva cu lumea, în care nu am nimic de demonstrat şi simt că am ceva de spus.

În anii facultăţii, suprinzător, lucrările mele erau cumpărate masiv de japonezi; imediat după ’90, a fost un aflux de cumpărători niponi care ne găsiseră pe mine şi pe alţi colegi. Căutau pieţe de unde să achiziţioneze mult cu bani puţini. Foarte bine informaţi, se orientaseră spre Bucureşti într-un moment în care piaţa “Moscovei” căzuse pentru ei. A fost o perioadă care a durat până la stabilirea preţurilor corecte. Povestea era atât de incitantă încât atunci toată lumea din “Arte” picta, chiar şi cei de la sculptură. Erau căutate lucrări de mici dimensiuni, de factură impresionistă. Personal, nu am făcut niciodată compromisuri privitoare la teme, acceptând din partea comanditarului, când a fost cazul, doar dimensiunile cerute pentru tablouri.

Sper că pânzele mele aduc bucurie celor care le privesc. Pe jumătate în glumă, afirm că dacă oamenii ar fi fericiţi, n-ar mai fi nevoie de artă. (Interviu, 27 martie 2010)

Tudor Marinescu: Despre modele şi modelare

Să intri „la Arte” era o mare performanţă în 1988 (când am terminat liceul, tot de artă). S-a întâmplat, pentru mine, în 1990, la o a treia incercare. Era practic cea mai importantă facultate de profil din ţară şi nu-mi trecea prin cap să-i contest în nici un fel valoarea sau metodele. Lipseau multe, mi-am dat seama mai târziu, dar varianta unor întâlniri formatoare a echilibrat lucrurile.

Se studia destul de serios, pentru cine era interesat, în acea vreme, dar ne lipsea mult informaţia la care avem astăzi acces deplin. Cred că fiecare a evoluat în funcţie de şansele pe care le-a avut într-o perioadă foarte tulbure politic. Mereu eşti pus în situaţia de a alege în funcţie de ce ţi se oferă. Cred că atât politicul, cât şi economicul au influenţat mereu drumul artiştilor. Fiecare schimbare inhibă o parte şi favorizează o alta. Absenţa unor politici culturale a îngreunat viaţa artistică la noi în deceniul zece. Orice artist şi-ar dori să lucreze într-o atmosferă favorabilă, efervescentă, echivalentă cu Renaşterea Florentină, dar şi cu un Lorenzo di Medici pe aproape.

Într-un fel regret că nu prea am participat la întâlnirile studenţilor cu profesorii de la renumitul bar „Bucium”, zis Zbucium. Ca în orice domeniu, valoarea şi autenticitatea sunt cele care creditează un comportament artistic. Nu ştiu cum să-i pun în balanţă pe Andy Warhol cu Morandi, de exemplu. Chiar dacă scena e cucerită de „vedete”, familia mea de artişti preferaţi este de cealaltă parte a fileului. Prefer, ca mijloc de exprimare, pictura în ulei pe care am început-o cu adevărat cu Florin Ciubotaru şi am continuat-o cu Vladimir Zamfirescu. Atunci tocmai îl descoperisem pe Bonnard şi bucuria de a picta.

Nu consider abstracte imaginile mele, pe care le plasez conceptual într-o zonă de graniţă, intermediară, înfrăţită cumva cu ritmurile şi improvizaţia muzicală. Sunt un fel de eşafodaje pentru incertitudini. În legatură cu opoziţiile modern-clasic, abstract-concret, desen-culoare, nu cred în valabilitatea lor practică, ţin mai mult de context, mă fascinează însă interferenţele dintre ele. Cât despre critica socială în artă, poate fi la fel de decorativă şi egocentrică, atâta vreme cât nu schimbă ceva.

O temă care mă tenta de mult era aceea a pieţei. Când am ales-o m-am gândit în primul rând la actul de negoţ pe care îl presupune piaţa. Pictura „Cu Viskovitz la Turnu Severin”, la care mă refer, urma să fie expusă într-un birou unde aveau să se semneze documente şi să se discute afaceri. Am lucrat după mai multe fotografii făcute în piaţă la Drobeta. Titlul lucrării este dat de povestea celor 2 melci care încearcă să se întâlnească pe taraba principală, având între ei drept obstacol o ceapă. Ei sunt Viskovitz şi Liuba din cartea lui Alessandro Boffa, ”Eşti un animal, Viskovitz!”, care au ajuns pe o tarabă din Turnu Severin, din greşeală, din dragoste. Fetiţa plasată în centrul imaginii are rolul cel mai important, de observator sau martor. Şi ceea ce pare subiectul lucrării serveşte doar ca fundal altei poveşti ...

Revenind, anii de acum par mai complicaţi şi mai provocatori. Discernământul e greu pus la încercare şi mereu apare întrebarea dacă este cazul să mă modelez eu pentru a corespunde formei exterioare sau să modelez pe cât posibil lumea ce mă înconjoară pentru a o putea cuprinde.

Cred că aşa cum în film avem o generaţie tânără foarte talentată, care deja a confirmat internaţional, şi în pictură avem tineri artişti care sper că vor. (Interviu, 15 aprilie 2010)

Florin Mocanu: Anii recuperaţi

În anul 1990 încă “făceam pregătire” în atelierele celor care îi iniţiau pe viitori studenţi în tainele reuşitei la admitere. Am lucrat patru ani la acest proiect, începând cu 1986. 1990, anul de graţie al intrării mele la facultate, a fost unul plin de optimism şi entuziasm general. N-am fost, după cum am menţionat, printre fericiţii admişi de la prima încercare, aveam deja o vârstă, 25 de ani, dar unii dintre colegi dăduseră şi de zece ori. Am fost pe undeva pe la mijloc, ca vârstă, printre colegi. În primul an, general, se făcea o selecţie, după care urmau diferite specializări. Atunci eram mult mai aproape de pictura figurativă şi nu aveam de-a face cu şevaletul, căci mă pregătisem pentru artă murală. Am ajuns în cele din urmă la pictură, la maestrul Ştefan Câlţia.

Spre sfârşitul anilor de facultate am trăit un moment de cotitură; m-am îndepărtat de arta figurativă şi încet, încet am încercat mi-am construit propriul drum prin relaţia cu non-figurativul, cu expresionismul abstract, încercând o mai mare libertate în exprimare. Am cochetat şi cu elementele suprarealiste, perioadă despre care îmi amintesc prin prisma schiţelor făcute în Grădina Botanică. Realizam structuri vegetale reconfigurate în peisaje fantastice, în încercarea de a crea o altă lume. Ca tehnică, mă rezumam şi mă rezum la pensulă şi intervenţii de uşoară amprentare.

Nu m-a influenţat prea mult mediul exterior, în sensul că nu posed spirit de frondă, aşadar n-am avut nici un demers creativ protestatar. Colegii mei de generaţie se manifestau, de asemenea, într-o pictură paralelă cu socialul şi politicul. Sporadic şi insignifiant pentru conjunctura anilor ’90, existau şi iniţiative de cochetare cu realităţile înconjurătoare. Majoritatea celor din generaţia ’90 – ’96, prima “complet liberă”, cum se spunea atunci, se pare că şi-a pus eventualele patimi în viaţa cotidiană şi doar imaginaţia în artă. Probabil modul de formare practicat de Academia de Artă în anii studenţiei mele - clasic, mai puţin răzvrătit - a fost una dintre cauze.

Mulţi dintre noi trăgeam cu urechea către arta occidentală, neînţelegând ce se întâmpla cu adevărat în momentele acela, deoarece nu aveam instrumentele de a o face. Rămâneam impregnaţi de Matisse, Picasso sau de arta americană postbelică, care a prins foarte bine la noi în anii ’93-’94 (îmi aduc aminte, circulau albume foarte îndrăgite de mine şi de colegi). Cred că experienţa americană, cu cei şase-şapte ani de încercări în zona expresionismului abstract şi apariţia Pop Art-ului ca reacţie la această mişcare, s-a repetat în mod mimetic şi la noi, în anii ’90, cu o întârziere de doar o jumătate de veac. Cam cât a durat perioada realismelor socialiste în România.

Anii în care am stat pe tuşă, aşteptându-mi rândul să intru la Arte, nu au fost irosiţi, deşi atunci aşa păruseră, deoarece şansa de a fi student în prima serie de după căderea comunismului a însemnat o deschidere de care nu aş fi avut parte în cazul reuşitei “din prima” la facultate. Câteodată tot răul duce spre bine. (Interviu, 15 aprilie 2010)

Cosmin Petru Paulescu: Între pictură şi performance

Anul 1990 a reprezentat, pentru toată lumea şi în toate domeniile, un nou început. Personal, tocmai intram în facultate, după terminarea armatei obligatorii, în anul dezgheţului total, an al marilor descătuşări, moment în care studenţii şi profesorii erau deopotrivă încercaţi de dorinţa şi entuziasmul de a face lucruri “libere”.

Într-o cascadă de schimbări, ţin minte că atunci s-a împărţit destul de clar şcoala de artă în două zone: cea tradiţională, de inspiraţie creştină şi cea, să-i spunem modernă, ce presupunea operarea cu medii mai noi (pentru ţara noastră) precum performance-ul, instalaţia. Trăiam intens perioada şi eram deschis oricăror opţiuni. Am fost studentul profesorului Ion Stendl, care deşi trecea drept academist, el însuşi simţindu-se apropiat sufleteşte de Renaştere, era foarte documentat şi deschis faţă mişcările artistice internaţionale contemporane. Ne-a prezentat constant filme cu şi despre arta din ’60 – ‘70, fapt care a avut un impact puternic asupra multora dintre noi.

Încă din acei ani s-a născut în mine preferinţa pentru artele alternative, acest fapt datorându-se nu doar profesorului Stendl, ci şi lui Călin Dan, Radu Igaszag, Iosif Kiraly, care în 1993 au adus în Academia de Arte, printr-un program numit Tempus, calculatoare, mese de montaj, aparatură foto-video. După ce au stat o vreme nefolosite, la un moment dat, aceste device-uri au condus la crearea unui curs destinat studenţilor de la toate secţiile, care doreau să urmeze rute alternative. Am fost unul dintre aceştia, drept câştigat în urma trecerii unui examen. După câţiva ani, secţia s-a dezvoltat şi a fost acreditată, iar în prezent departamentul Foto / Video aduce numeroşi studenţi. Am fost martor şi participant încă de la începuturile acestei secţii.

Drumul iniţiatic parcurs de mine a pornit de la înformaţiile restrânse despre Pop Art & împrejurimi, pe care le acumulasem în liceul de artă din Craiova şi a continuat cu întâlnirea unor artişti precum Nam June Paik şi Beuys, prin vizionări de casete la Goethe Institut sau în şcoală. Îmi amintesc, de exemplu, că în momentul când noi, studenţii cu un background de crochiuri şi desen, am văzut filmul Autoportret a lui Beuys (în care artistul stă nemişcat în faţa camerei de filmat timp de zece minute) am fost şocaţi şi amuzaţi. Ulterior am rezonat cu acest mod de exprimare.

Astfel de evenimente au fost picături care s-au acumulat şi mi-au determinat direcţia pe care aveam să o urmez. N-am rămas însă complet fixat în zona foto-video, pentru că veneam din anii anteriori cu o încărcătură sentimentală faţă de meşteşug, tendinţă care se regăseşte la majoritatea celor din generaţiile de atunci. N-am putut să renunţ niciodată la această latură artistică şi am urmat în toţi anii facultăţii un traseu dual. O dovadă ar fi, pe de o parte performance-urile pe care le realizez, pe de alta picturile cu care particip la expoziţii şi în cataloage, inclusiv în cel de faţă.

Încheind în aceaşi notă, îmi plac Giotto, Simone Martini, Rembrandt, Carravaggio, dar şi Bill Viola ori Nam June Paik. Dacă ar trebui să aleg între George Maciunas şi Beuys, cred că îl prefer pe acesta din urmă, iar între Institutul Grigorescu şi Universitatea Naţională de Artă pot spune, zâmbind, că mă regăsesc în Academia de Artă, pentru că pe aceasta am făcut-o eu. (Interviu, 14 aprilie 2010)

Octav Popescu-Pilat: Limbajul artistic

Profesorii pe care i-am găsit când am venit la facultate erau, cred, la fel de dezorientaţi ca şi noi, cei intraţi după 1989. Aceştia, deşi formaţi în perioada comunistă, şi-au dat seama încă din primele momente ale “noului” deceniu “liber”, că direcţia pe care o stăpâneau nu era cea justă şi în consecinţă au încercat să înveţe odată cu noi ce trebuie făcut, în aşa fel încât să fie bine pentru toată lumea. A fost o dezorientare totală, în care citaţii profesori nu-şi mai puteau impune stilul, în care au renunţat şi la programele de învăţământ aşa-zis comuniste (acolo unde fusese cazul) şi au încercat să ne ghideze prin exemple din arta occidentului, spre zone unde credeau că ar trebui să ne îndreptăm.

Ne-a folosit faptul că am fost lăsaţi să gândim singuri, dar metoda libertăţii fără presiuni pedagogice ne-a şi împiedicat să învăţam ceea ce ar fi trebuit să fi ştiut din şcoală. Sper că acum lucrurile s-au schimbat. Profesorii noştri se lăudau că au fost discipolii unor mari artişti precum Baba sau Ciucurencu. Eu astăzi n-aş putea să mă laud cu un maestru care să mă fi îndrumat. Datorită conjuncturii şi colegilor pe care i-am avut, am putut învăţa mai mult unii de la alţii. Am făcut schimburi informaţionale, culturale şi de mentalitate; au fost şi alianţe sau asocieri între noi, care nu au ţinut în timp. Personal, după terminarea facultăţii am luat-o de la zero, parcurgând timp de doi-trei ani singur, în atelier, lucrurile pe care le consideram bune de ştiut. Cred că fiecare dintre noi, mă refer la colegii de an, a întreprins, în felul său, ceva similar.

Mărturisesc că, pe de o altă parte, nu se stătea prea mult prin ateliere în anii studenţiei; petreceam destul timp în curtea Academiei şi în localurile din apropiere (“Exotic”, “Bucium”, “La Scriitori”), unde se întâlneau profesori şi studenţi într-un fel de dialog cultural, însoţit uneori şi de învăţăminte.

Atmosfera socială şi economică era în principiu urâtă şi aveam senzaţia că nimic din această ţară nu va evolua. Pe mine nu m-a interesat subiectul militant / angajat, fiind întotdeauna preocupat de natură. Nu mă prea mişcă evenimentele cotidiene, pe care le consider cumva normale (chiar în eventuala lor anormalitate). Mă întorc mental în Renaştere, la perioada în care artiştii aveau surse de inspiraţie precum religia sau natura, capabile să dăinuie mai mult timp. Aşadar tehnici evazioniste, în cazul meu, ca în perioada domniei lui Petru Rareş, după împăcarea cu Imperiul Otoman (când tema “Asediului Constantinopolului” din pictura murală exterioară a fost înlocuită cu “Arborele lui Ieseu”).

Cred că fiecare învăţăcel ce devine artist îşi crează odată cu trecerea vremii propriul limbaj. Doar când ajunge să posede un lexic bogat, reuşeşte să folosească în lucrările sale exact atât cât trebuie încât să transmită privitorului - orice nivel ar avea acesta - suficientă informaţie şi emoţie. Este nevoie de un fir conducător în actul receptării, care pleacă de la artist şi se prelungeşte până la public.

Mă simt mai apropiat de desen, de reprezentarea prin formă. Cred că ar fi trebui să fac (şi probabil chiar voi face) sculptură. Pentru mine chintesenţa stă în formă, deşi îi admir sincer pe colorişti. La început mă interesa non-figurativul, acum mă îndrept cu viteză spre figurativ. Totuşi, nu cred în graniţa absolută dintre cele două. (Interviu, 12 aprilie 2010)

Roman Tolici: Recursul la arhetip

M-am format în Şcoala Specială Internat de Arte Plastice din Chişinău, care astăzi poartă numele Igor Vieru. Pot spune că era o şcoală cu adevărat specială. Pe vremea aceea erau şapte asemenea şcoli în toată Uniunea Sovietică, care aveau un sistem foarte bine pus la punct. Se insista pe tehnici academice şi pe studii aprofundate. Deja din clasa a şaptea făceam nud(uri), tehnici de pictură în ulei; beneficiam de apropierea de alte medii culturale: muzică, dans, film.

În 1990 am venit în Bucureşti la Liceul Tonitza printr-un sistem de burse perfectat între Ministerele Învăţământului din România şi fosta RSS Moldovenească. Diferenţele dintre acolo şi aici erau covârşitoare. Am resimţit aceste diferenţe şi mai târziu, în facultate, pe care am făcut-o, de asemenea, la Bucureşti. Cel mai mult m-a surprins reticenţa faţă de studiul academic a şcolii româneşti de artă, alimentată probabil de un oarecare snobism. Şi la Chişinău ni se arătau albume cu Picasso şi Kandinsky, modernismul nu era deloc refuzat, cu toatea astea, în şcoală trebuia să înveţi meserie – oricât de banal şi neartistic ar părea. În România, se punea accentul pe stilul de viaţă artistic, iar meşteşugul era ignorat, chiar dispreţuit, mi se părea mie.

Comuniştii din România şi de peste Prut au impus o educaţie politizată. Schimbarea sistemului a readus o serie de subiecte prohibite în atenţia tuturor. Încet, încet am ajuns de la subiectele eroice, pe care de altfel le făceam cu plăcere în şcoală, la mult râvnita temă liberă. “Evanghelia după Moş Crăciun “(2006) este una din seriile în care am pus în discuţie abordarea religiei de către societatea contemporană te tip consumist pe de o parte, dar şi atitudinea bisericii faţă de aceasta. Omul modern nu îşi mai aminteşte de conotaţia reală a tradiţiilor şi obiceiurilor pe care le practică. Comuniştii au reuşit să mă convingă de un singur lucru: că şi în ceea ce priveşte religia, ceva e putred.

Dupa terminarea studiilor am avut parte de vreo doi ani de căutări, după care am revenit la izvoare. In ceea ce fac, prefer să îl las pe privitor să descopere ce este în spatele imaginilor create de mine, decât să îi dau eu totul de-a gata. Lucrez urmând cursul ideilor personale si plec de la premisa că dacă am lucrări bune, vor veni şi expoziţiile, aşa că nu am fost nevoit să pictez niciodată la comandă sau sub presiunea unui deadline. Expoziţia personală de la MNAC a fost, de exemplu, o mişcare venită din ambele părţi.

În ultima vreme mă ocup mult de fotografie, care joacă rolul carnetului de schiţe. Fac fotografii, le selectez şi apoi le folosesc ca bază de lucru în picturile mele, în care caut să evit spectaculosul şi încerc să mă axez pe arhetip. Doresc să transform instantaneul în imagine iconică. Consider că totul din jurul nostru este încărcat de frumuseţe, de o frumuseţe pe care nu trebuie decât s-o observăm. (Interviu, 11 aprilie 2010)